geniu
GÉNIU, genii, s.n. I. 1. Cea mai înaltă treaptă de înzestrare spirituală a omului, caracterizată printr-o activitate creatoare ale cărei rezultate au o mare însemnătate; persoană care are o asemenea înzestrare. ♢ Loc. adj. De geniu = genial. 2. Fire, natură, caracter specific. II. (Mitol.; azi în stilul poetic) Spirit protector; duh (bun sau rău). III. Armă militară care cuprinde trupe specializate pentru executarea lucrărilor de fortificaţii, de drumuri, de poduri etc. – Din lat. genius, fr. génie.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
GÉNI//U1 ~i m. 1) Totalitate a aptitudinilor spirituale superioare care oferă unei persoane calităţi creatoare deosebite. ♢ De ~ genial. 2) Persoană care posedă asemenea aptitudini. 3) Ansamblu de trăsături distinctive care formează esenţa unui lucru sau a unei fiinţe. ~ul creaţiei populare. 4) mil.: Trupe de ~ trupe specializate în executarea unor lucrări tehnice (poduri, fortificaţii etc.). /<lat. genius, fr. génie
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
GÉNI//U2 ~i m. mit. Fiinţă supranaturală care se crede că influenţează asupra destinului cuiva; spirit protector. /lat. genius, fr. génie
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
géniu (génii), s.n. – 1. Cea mai înaltă treaptă de înzestrare a omului. – 2. Spirit protector, duh. Lat. genium (sec. XIX). – Der. genial, adj., din fr.; ingeniu, s.n., din lat. ingenium; ingenios, adj., din fr. ingénieux.
(Dicţionarul etimologic român)
GÉNIU1 s.n. I. 1. Talent, dispoziţie naturală, capacitate de creaţie excepţională, rezultat al dezvoltării maxime a facultăţilor umane; persoană care are asemenea calităţi. 2. Caracter specific. II. Spirit, demon, fiinţă supranaturală (bună sau rea) care în credinţele celor vechi veghea asupra soartei unui om. [Pron. -niu, pl. -ii. / < lat. genius, cf. it. genio, fr. génie].
(Dicţionar de neologisme)
GÉNIU2 s.n. Specialitate militară, armă care se ocupă cu lucrări de fortificaţii, cu construirea de poduri etc.; trupele care fac parte din această armă. [Pron. -niu. / < fr. génie, cf. it. genio].
(Dicţionar de neologisme)
GÉNIU s. n. I. 1. talent, dispoziţie naturală, capacitate creatoare excepţională, a dezvoltării maxime a facultăţilor umane; persoană astfel înzestrată. 2. caracter specific. II. spirit, demon, fiinţă supranaturală care, în credinţele celor vechi, veghea asupra soartei unui om. III. specialitate militară, armă care se ocupă cu executarea lucrărilor de fortificaţii, drumuri, poduri etc. (< lat. genius, fr. génie)
(Marele dicţionar de neologisme)
géniu s. n. [-niu pron. -niu], art. géniul; pl. génii, art. géniile (sil. -ni-i-)
(Dicţionar ortografic al limbii române)
Antonime:
Geniu ≠ mediocritate, imbecil, nebunie
(Dicţionar de antonime)
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
GÉNI//U1 ~i m. 1) Totalitate a aptitudinilor spirituale superioare care oferă unei persoane calităţi creatoare deosebite. ♢ De ~ genial. 2) Persoană care posedă asemenea aptitudini. 3) Ansamblu de trăsături distinctive care formează esenţa unui lucru sau a unei fiinţe. ~ul creaţiei populare. 4) mil.: Trupe de ~ trupe specializate în executarea unor lucrări tehnice (poduri, fortificaţii etc.). /<lat. genius, fr. génie
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
géniu (génii), s.n. – 1. Cea mai înaltă treaptă de înzestrare a omului. – 2. Spirit protector, duh. Lat. genium (sec. XIX). – Der. genial, adj., din fr.; ingeniu, s.n., din lat. ingenium; ingenios, adj., din fr. ingénieux.
(Dicţionarul etimologic român)
GÉNIU1 s.n. I. 1. Talent, dispoziţie naturală, capacitate de creaţie excepţională, rezultat al dezvoltării maxime a facultăţilor umane; persoană care are asemenea calităţi. 2. Caracter specific. II. Spirit, demon, fiinţă supranaturală (bună sau rea) care în credinţele celor vechi veghea asupra soartei unui om. [Pron. -niu, pl. -ii. / < lat. genius, cf. it. genio, fr. génie].
(Dicţionar de neologisme)
GÉNIU2 s.n. Specialitate militară, armă care se ocupă cu lucrări de fortificaţii, cu construirea de poduri etc.; trupele care fac parte din această armă. [Pron. -niu. / < fr. génie, cf. it. genio].
(Dicţionar de neologisme)
GÉNIU s. n. I. 1. talent, dispoziţie naturală, capacitate creatoare excepţională, a dezvoltării maxime a facultăţilor umane; persoană astfel înzestrată. 2. caracter specific. II. spirit, demon, fiinţă supranaturală care, în credinţele celor vechi, veghea asupra soartei unui om. III. specialitate militară, armă care se ocupă cu executarea lucrărilor de fortificaţii, drumuri, poduri etc. (< lat. genius, fr. génie)
(Marele dicţionar de neologisme)
géniu s. n. [-niu pron. -niu], art. géniul; pl. génii, art. géniile (sil. -ni-i-)
(Dicţionar ortografic al limbii române)
Antonime:
Geniu ≠ mediocritate, imbecil, nebunie
(Dicţionar de antonime)