GERMÁN, -Ă, germani, -e, s.m. şi f., adj. 1. S.m. şi f. (La pl.) Denumire generală dată unor popoare indo-europene care au locuit, în antichitate, în centrul, vestul şi nordul Europei; (şi la sg.) persoană aparţinând unuia dintre aceste popoare. 2. S.m. şi f. Persoană care face parte din populaţia de bază a Germaniei sau este originară de acolo. 3. Adj. Care aparţine Germaniei sau germanilor (1, 2), privitor la Germania sau la germani; nemţesc. ♦ (Substantivat, f.) Limba germană. – Din lat. Germanus.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
GERMÁN1 ~ă (~i, ~e) Care aparţine Germaniei sau populaţiei ei; din Germania; nemţesc. /<lat. Germanus
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
GERMÁN2 ~ă (~i, ~e) m. şi f. 1) Persoană care făcea parte din unul dintre popoarele indo-europene (goţii, vandalii, saxonii etc.) ce au locuit în antichitate în centrul, vestul şi nordul Europei. 2) Persoană care face parte din populaţia de bază a Germaniei (şi a Austriei) sau este originară din Germania (sau din Austria); neamţ. /<lat. Germanus
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
GERMÁNĂ f. mai ales art. Limba germanilor. /<lat. Germanus
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
germán (germánă), adj. – Neamţ. Lat. germanus (sec. XIX). – Der. germanic, adj.; germanism, s.n.; germanist, s.m.; germanistică, s.f.; germaniza, vb.; germanofil, adj.; germanofob, adj.; antigerman, adj.
(Dicţionarul etimologic român)
GERMÁN, -Ă I s. m. (pl.) popoare indo-europene care au locuit în antichitate în centrul, vestul şi estul Europei. II. adj., s. m. f. (locuitor) din Germania. ♢ (s. f.) limbă vorbită de germani (II). (< lat. germanus, fr. germain)
(Marele dicţionar de neologisme)
germán s. m., adj. m., pl. germáni; f. sg. germánă, g.-d. art. germánei, pl. germáne
(Dicţionar ortografic al limbii române)
vest-germán adj. m. german
(Dicţionar ortografic al limbii române)
germánă (limba) s. f., g.-d. art. germánei
(Dicţionar ortografic al limbii române)
Sinonime:
GERMÁN s., adj. 1. s. neamţ. 2. adj. germanic, nemţesc, (înv.) tudesc. (Populaţie ~.)
(Dicţionar de sinonime)
GERMÁNĂ s. v. germancă.
(Dicţionar de sinonime)
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
GERMÁN1 ~ă (~i, ~e) Care aparţine Germaniei sau populaţiei ei; din Germania; nemţesc. /<lat. Germanus
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
GERMÁNĂ f. mai ales art. Limba germanilor. /<lat. Germanus
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
germán (germánă), adj. – Neamţ. Lat. germanus (sec. XIX). – Der. germanic, adj.; germanism, s.n.; germanist, s.m.; germanistică, s.f.; germaniza, vb.; germanofil, adj.; germanofob, adj.; antigerman, adj.
(Dicţionarul etimologic român)
GERMÁN, -Ă I s. m. (pl.) popoare indo-europene care au locuit în antichitate în centrul, vestul şi estul Europei. II. adj., s. m. f. (locuitor) din Germania. ♢ (s. f.) limbă vorbită de germani (II). (< lat. germanus, fr. germain)
(Marele dicţionar de neologisme)
germán s. m., adj. m., pl. germáni; f. sg. germánă, g.-d. art. germánei, pl. germáne
(Dicţionar ortografic al limbii române)
vest-germán adj. m. german
(Dicţionar ortografic al limbii române)
germánă (limba) s. f., g.-d. art. germánei
(Dicţionar ortografic al limbii române)
Sinonime:
GERMÁN s., adj. 1. s. neamţ. 2. adj. germanic, nemţesc, (înv.) tudesc. (Populaţie ~.)
(Dicţionar de sinonime)
GERMÁNĂ s. v. germancă.
(Dicţionar de sinonime)