GHIÓC1, ghioci, s.m. (Bot.; reg.) Albăstrea. – Et. nec.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
GHIÓC2, ghiocuri, s.n. Gen de melci cu cochilia mare, ovală, cu aspect de porţelan, care trăiesc în mările calde (Cypraea); p. restr. cochilia acestor melci, întrebuinţată ca ornament sau pentru preziceri asupra viitorului cuiva. ♢ Expr. A da cu ghiocul sau a căta (cuiva) în ghioc = a ghici (cuiva) cu ajutorul ghiocului. – Lat. *cloca (=cochlea).
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
GHIÓCI, ghiociuri, s.n. Căruţă astfel construită încât să poată fi lungită la nevoie. – Din tc. göç „mutare, emigrare”.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
GHIÓC ~uri n. 1) Melc de mare cu cochilia ovală, albă şi lucioasă. 2) Cochilia acestui melc folosită ca podoabă sau pentru ghicit. ♢ A da cu ~ul (sau a căuta (cuiva) în ~) a ghici cu ghiocul. /<lat. cloca
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
ghióc (-ci), s.m. – Scoică marină a moluştei denumite Cypraea moneta, apreciată pentru albeaţa ei şi pentru folosirea pe care i-o dau ţigăncile ghicitoare, care pretind că află viitorul ascultînd zgomotul din interiorul scoicii. – Var. ghioacă. Lat. căvum „gaură”, al cărui rezultat *gău, cf. găoace, a primit apoi suf. -oc. Este dublet simplu al lui găoace. Alternarea fonetismului se explică poate printr-o intenţie expresivă, care ar fi apropiat acest cuvînt de rădăcina ghiolc-, care indică zgomotul unui lichid într-un recipient închis, şi al cărui sens coincide în parte cu cel de ghioc, cf. ghiolcăi. A fost considerat der. din sl. glogŭ (Cihac, II, 129); din lat. gullioca „coajă verde de nucă” (Cihac, II, 333; Philippide, 99; Pascu, I, 95); sau din lat. cochlea, prin intermediul unei metateze *cloca (Puşcariu 718; REW 2011; DAR, cf. împotrivă Densusianu, Rom., XXXIII, 279), cf. it. chiocca „ţeastă” (Battisti, II, 904), sassar. ciogga, logud. gioga. Der. ghiocel, s.m. (scoică; floare, aişor, Galanthus nivalis); desghioca, vb. (a scoate boabele, a curăţa de coajă); ghioş, adj. (Mold., alb), de la ghioci, cu pronunţarea mold. Identitatea lui ghioc cu ghiocel este evidentă atît datorită culorii comune, cît şi folosirii lui ghiocel „scoică” (cf. Puşcariu, Diminutiv., 171); totuşi, Lexiconul de la Buda, urmat de Diez, Gramm., I, 197, pleca de la lat. glaucium, şi Philippide, Principii, 38, de la lat. *glaucĕllus. Pentru desghioca, a cărui der. este normală, pe baza lui ghioc „coajă” (sens neatestat, dar care apare pentru găoace), Hasdeu, Cuv. din Bătrîni, I, 275 pleca de la lat. cauca, şi Candrea, Rom., XXXVI, 325, de la un lat. *disglubĭcāre (cf. împotrivă REW 2011). – Cf. găoace, gaură, sgău.
(Dicţionarul etimologic român)
ghióci (ghióciuri), s.n. – Căruţă care poate fi lungită. Tc. göç „transport” (DAR; Lokotsch 729; Graur, GS, VI, 331). – Der. ghiociar, s.m. (căruţaş).
(Dicţionarul etimologic român)
ghioc, ghiocuri s.n. (er.) vulvă. (Notă: Definiţia este preluată din Dicţionar de argou al limbii române, Editura Niculescu, 2007)
(Alte dicţionare)
a-i arde ghiocul expr. (er. d. femei) a fi excitată (Notă: Definiţia este preluată din Dicţionar de argou al limbii române, Editura Niculescu, 2007)
(Alte dicţionare)
ghióc (bot. ) s. m., pl. ghióci
(Dicţionar ortografic al limbii române)
ghióc (zool. ) s. n., pl. ghiócuri
(Dicţionar ortografic al limbii române)
ghioci s. n., pl. ghióciuri
(Dicţionar ortografic al limbii române)
Sinonime:
GHIÓC s. (BOT.; Centaurea phrygia) (reg.) dioc, smoc, zglăvoc, floarea-florilor.
(Dicţionar de sinonime)
GHIÓC s. v. albăstrea, albăstrică, albăstriţă, vineţea, vineţică.
(Dicţionar de sinonime)
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
GHIÓC2, ghiocuri, s.n. Gen de melci cu cochilia mare, ovală, cu aspect de porţelan, care trăiesc în mările calde (Cypraea); p. restr. cochilia acestor melci, întrebuinţată ca ornament sau pentru preziceri asupra viitorului cuiva. ♢ Expr. A da cu ghiocul sau a căta (cuiva) în ghioc = a ghici (cuiva) cu ajutorul ghiocului. – Lat. *cloca (=cochlea).
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
GHIÓC ~uri n. 1) Melc de mare cu cochilia ovală, albă şi lucioasă. 2) Cochilia acestui melc folosită ca podoabă sau pentru ghicit. ♢ A da cu ~ul (sau a căuta (cuiva) în ~) a ghici cu ghiocul. /<lat. cloca
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
ghióc (-ci), s.m. – Scoică marină a moluştei denumite Cypraea moneta, apreciată pentru albeaţa ei şi pentru folosirea pe care i-o dau ţigăncile ghicitoare, care pretind că află viitorul ascultînd zgomotul din interiorul scoicii. – Var. ghioacă. Lat. căvum „gaură”, al cărui rezultat *gău, cf. găoace, a primit apoi suf. -oc. Este dublet simplu al lui găoace. Alternarea fonetismului se explică poate printr-o intenţie expresivă, care ar fi apropiat acest cuvînt de rădăcina ghiolc-, care indică zgomotul unui lichid într-un recipient închis, şi al cărui sens coincide în parte cu cel de ghioc, cf. ghiolcăi. A fost considerat der. din sl. glogŭ (Cihac, II, 129); din lat. gullioca „coajă verde de nucă” (Cihac, II, 333; Philippide, 99; Pascu, I, 95); sau din lat. cochlea, prin intermediul unei metateze *cloca (Puşcariu 718; REW 2011; DAR, cf. împotrivă Densusianu, Rom., XXXIII, 279), cf. it. chiocca „ţeastă” (Battisti, II, 904), sassar. ciogga, logud. gioga. Der. ghiocel, s.m. (scoică; floare, aişor, Galanthus nivalis); desghioca, vb. (a scoate boabele, a curăţa de coajă); ghioş, adj. (Mold., alb), de la ghioci, cu pronunţarea mold. Identitatea lui ghioc cu ghiocel este evidentă atît datorită culorii comune, cît şi folosirii lui ghiocel „scoică” (cf. Puşcariu, Diminutiv., 171); totuşi, Lexiconul de la Buda, urmat de Diez, Gramm., I, 197, pleca de la lat. glaucium, şi Philippide, Principii, 38, de la lat. *glaucĕllus. Pentru desghioca, a cărui der. este normală, pe baza lui ghioc „coajă” (sens neatestat, dar care apare pentru găoace), Hasdeu, Cuv. din Bătrîni, I, 275 pleca de la lat. cauca, şi Candrea, Rom., XXXVI, 325, de la un lat. *disglubĭcāre (cf. împotrivă REW 2011). – Cf. găoace, gaură, sgău.
(Dicţionarul etimologic român)
ghióci (ghióciuri), s.n. – Căruţă care poate fi lungită. Tc. göç „transport” (DAR; Lokotsch 729; Graur, GS, VI, 331). – Der. ghiociar, s.m. (căruţaş).
(Dicţionarul etimologic român)
ghioc, ghiocuri s.n. (er.) vulvă. (Notă: Definiţia este preluată din Dicţionar de argou al limbii române, Editura Niculescu, 2007)
(Alte dicţionare)
a-i arde ghiocul expr. (er. d. femei) a fi excitată (Notă: Definiţia este preluată din Dicţionar de argou al limbii române, Editura Niculescu, 2007)
(Alte dicţionare)
ghióc (bot. ) s. m., pl. ghióci
(Dicţionar ortografic al limbii române)
ghióc (zool. ) s. n., pl. ghiócuri
(Dicţionar ortografic al limbii române)
ghioci s. n., pl. ghióciuri
(Dicţionar ortografic al limbii române)
Sinonime:
GHIÓC s. (BOT.; Centaurea phrygia) (reg.) dioc, smoc, zglăvoc, floarea-florilor.
(Dicţionar de sinonime)
GHIÓC s. v. albăstrea, albăstrică, albăstriţă, vineţea, vineţică.
(Dicţionar de sinonime)