glonț

GLONŢ, gloanţe, s.n. Mic proiectil de oţel, de aramă sau de plumb, pentru unele arme de foc. ♦ (Adverbial) Extrem de repede. Se duce glonţ. [Var.: glónte s.n.] – Et. nec.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

GLONŢ gloánţe n. Proiectil mic pentru armele de foc manuale. ♢ ~ exploziv glonţ care explodează când loveşte ţinta. ~ trasor glonţ fosforescent, vizibil pe o mare parte a traiectoriei lui. [Var. glonte] /cf. ung. galacs
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

glonţ (gloánţe), s.n. – 1. Greutate, obiect greu. – 2. Mic proiectil pentru armă de foc. – 3. Plumb la năvodul de pescuit. Creaţie expresivă, pe baza rădăcinii glo-, v. aici. Identitatea fonetică şi semantică pe care o reprezintă cu g(o)lom(o)ţ şi clonţ este evidentă. Primul sens apare numai în expresia „a cădea greu la stomac”. Originea cuvîntului a suscitat discuţii; după Cihac, II, 501 şi DAR, din mag. golyócs şi galacs, der. care nu este satisfăcătoare; după Scriban, de la grăunte sau grunţ. Skok 73 pleacă de la sb. glonta „glonţ”, pe care îl der. din germ. Flinte „puşcă mică”; însă etimonul germ. nu satisface iar cuvîntul sb. este mai curînd de origine rom. Natura expresivă a lui glonţ devine de asemenea evidentă prin der. săi; gloanţă, s.f. (înv., proiectil de tun); glonţiş, s.n. (pietriş); glonţan, s.m. (pietriş, prundiş), cf. clonţan; glonţuros, adj. (pietros), cf. grunţuros. Din rom. provine sb. glonta şi mag. golonc „glonţ” (Edelspascher 14).
(Dicţionarul etimologic român)

a avea un glonţ pe ţeavă expr. (-er. – d. bărbaţi) a fi excitat (Notă: Definiţia este preluată din Dicţionar de argou al limbii române, Editura Niculescu, 2007)
(Alte dicţionare)

glonţ s. n., pl. gloánţe
(Dicţionar ortografic al limbii române)

---

Sinonime:
GLONŢ s. 1. v. cartuş. 2. (pop.) plumb, (Transilv. şi Ban.) şiret. (Ciuruit de ~oanţe.)
(Dicţionar de sinonime)