GREC, GREÁCĂ, greci, grece, s.m. şi f., adj. 1. S.m. şi f. Persoană care face parte din populaţia de bază a Greciei sau este originară de acolo. 2. Adj. Care aparţine Greciei sau grecilor, privitor la Grecia sau la greci; grecesc. ♢ Lupte greco-romane V. luptă. ♦ (Substantivat, f.) Limba greacă. – Lat. Graecus.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
GREC1 greácă (greci, gréce) Care aparţine Greciei sau populaţiei ei; din Grecia. /<lat. Graecus
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
GRE//C2 greácă (greci, gréce) m. şi f. 1) la pl. Popor străvechi, ramură a triburilor indo-europene, care a jucat un rol important în crearea civilizaţiei antice. 2) Persoană făcând parte din acest popor. 3) Persoană care face parte din populaţia de bază a Greciei sau este originară din Grecia. /<lat. Graecus
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
GREÁCĂ f. mai ales art. Limba grecilor. /<lat. Graecus
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
grec (gréci), s.m. – Persoană care face parte din populaţia Greciei. – Mr. grec. Lat. Graecus (Puşcariu 733; REW 3832), cf. it. greco, fr. grec, sp. griego. Apare din sec. XVI. – Der. grecesc, adj. (grec); greacă, s.f. (rar, grecoaică); grecoaică, s.f. (femeie din Grecia); grecotei, s.m. (grec, termen depreciativ); grecoman, s.m. (grec, termen depreciativ); grecie, s.f. (înv., limba greacă); greceşte, adv. (în greacă; asemeni grecilor); grecism, s.n.; greciza, vb., din fr. greco-, în comp. ca greco-oriental, greco-român (grec; ortodox).
(Dicţionarul etimologic român)
GREC, GREÁCĂ I. adj., s. m. f. (locuitor) din Grecia. II. adj. care aparţine Greciei sau populaţiei ei. ♦ arta ~ = arta dezvoltată în Grecia continentală şi insulară, pe coastele Asiei Mici, pe baza artei egeene şi a asimilării unor elemente din arta Orientului şi a Egiptului. ♢ (s. f.) limbă indo-europeană vorbită în Grecia. (< fr. grec, grecque, lat. graecus)
(Marele dicţionar de neologisme)
grec s. m., adj. m., pl. greci; adj. f. sg. greácă, pl. gréce
(Dicţionar ortografic al limbii române)
greácă (limba) s. f.
(Dicţionar ortografic al limbii române)
Sinonime:
GREC s., adj. 1. s. (înv. şi reg.) capră, (înv.) parpalec. 2. adj. grecesc.
(Dicţionar de sinonime)
GREÁCĂ s. (înv.) grecie. (Text tradus din ~.)
(Dicţionar de sinonime)
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
GREC1 greácă (greci, gréce) Care aparţine Greciei sau populaţiei ei; din Grecia. /<lat. Graecus
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
GREÁCĂ f. mai ales art. Limba grecilor. /<lat. Graecus
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
grec (gréci), s.m. – Persoană care face parte din populaţia Greciei. – Mr. grec. Lat. Graecus (Puşcariu 733; REW 3832), cf. it. greco, fr. grec, sp. griego. Apare din sec. XVI. – Der. grecesc, adj. (grec); greacă, s.f. (rar, grecoaică); grecoaică, s.f. (femeie din Grecia); grecotei, s.m. (grec, termen depreciativ); grecoman, s.m. (grec, termen depreciativ); grecie, s.f. (înv., limba greacă); greceşte, adv. (în greacă; asemeni grecilor); grecism, s.n.; greciza, vb., din fr. greco-, în comp. ca greco-oriental, greco-român (grec; ortodox).
(Dicţionarul etimologic român)
GREC, GREÁCĂ I. adj., s. m. f. (locuitor) din Grecia. II. adj. care aparţine Greciei sau populaţiei ei. ♦ arta ~ = arta dezvoltată în Grecia continentală şi insulară, pe coastele Asiei Mici, pe baza artei egeene şi a asimilării unor elemente din arta Orientului şi a Egiptului. ♢ (s. f.) limbă indo-europeană vorbită în Grecia. (< fr. grec, grecque, lat. graecus)
(Marele dicţionar de neologisme)
grec s. m., adj. m., pl. greci; adj. f. sg. greácă, pl. gréce
(Dicţionar ortografic al limbii române)
greácă (limba) s. f.
(Dicţionar ortografic al limbii române)
Sinonime:
GREC s., adj. 1. s. (înv. şi reg.) capră, (înv.) parpalec. 2. adj. grecesc.
(Dicţionar de sinonime)
GREÁCĂ s. (înv.) grecie. (Text tradus din ~.)
(Dicţionar de sinonime)