grumaz

GRUMÁZ, grumaji [(înv.) grumazi], s.m. 1. (Pop.) Gât; p. restr. cerbice, ceafă. ♢ Expr. A-şi pleca grumazul (în faţa cuiva) = a se umili; a se lăsa robit. A-şi îndoi grumazul = a renunţa la luptă, a se socoti învins. A pune piciorul pe grumazul cuiva = a robi, a subjuga pe cineva. 2. (Rar) Gâtlej. 3. (Rar) Partea mai îngustă a unor obiecte, asemănătoare cu gâtul (1). – Cf. alb. g u r m a z,  g ë r m a z.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

GRUMÁ//Z ~ji m. (la oameni şi la animale) Parte posterioară a gâtului; ceafă; cerbice. ♢ A-şi pleca ~zul (în faţa cuiva) a se umili în faţa cuiva. A îndoi ~zul a pune în dependenţă pe cineva; a subjuga. /Cuv. autoht.
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

grumáz (-zi), s.n. – 1. (Înv.) Colină, deluşor. – 2. Gît, beregată. – 3. Gîtlej. – 4. Gît, ceafă. – 5. Parte mai îngustă a unor obiecte. – Var. (pl.) grumaji, (rar) grumazuri. – Mr. grumadz, gurmadz. Lat. gruma, cuvînt atestat numai cu sensul de „sfîrc de sîn”; dar care trebuia să fi însemnat şi „deluşor, colină” (CGL, II, 223), var. de la grumus „colină”, cf. grum, cu suf. -ză, (Papahagi, Notiţe, 24; cf. Puşcariu 743; REW 3888; DAR). Cf. şi it. digrumare „a rumega” şi sugruma. Celelalte ipoteze nu sînt suficiente: din fondul autohton (Miklosich, Slaw. Elem., 9); din alb. grumás, gurmás (Cihac, II, 718; Meyer, Alb. St., IV, 76; Meyer 133; cf. Philippide, II, 716; Rosetti, II, 117); de la un lat. *grumātium, combinaţie a lui grumus ca palatium (Pascu, I, 196); anterior indoeurop. (Lahovary 328). Comun întregului teritoriu al rom. (ALR, I, 36). – Der. grumăjer, s.n. (parte a armurii care apără gîtul); grumăzare, s.f. (boală de gît). – Cf. grunţ.
(Dicţionarul etimologic român)

grumáz s. m., pl. grumáji
(Dicţionar ortografic al limbii române)

---

Sinonime:
GRUMÁZ s. (ANAT.) 1. v. ceafă. 2. v. gât.
(Dicţionar de sinonime)

GRUMÁZ s. v. beregată, gâtlej.
(Dicţionar de sinonime)