GUST, gusturi, s.n. I. Simţ prin care organismul primeşte (cu ajutorul limbii şi mucoasei bucale) informaţii asupra proprietăţilor chimice ale unor substanţe cu care vine în contact; senzaţie produsă de o substanţă (alimentară) prin excitarea limbii şi mucoasei bucale; proprietatea unor substanţe (alimentare) de a provoca această senzaţie. ♢ Loc. adj. Cu gust = gustos. Fără (nici un) gust = lipsit de gust bun; fad. ♢ Expr. A da de (sau a afla) gustul (unui lucru) = a incepe să-ţi placă (un lucru). II. Fig. 1. Capacitatea de a înţelege sau de a aprecia frumosul (în natură, în artă). ♢ Loc. adj. De gust = (despre oameni) cu simţ estetic sau artistic dezvoltat; (despre manifestări, realizări ale oamenilor) care exprimă, arată un asemenea simţ. Fără (sau lipsit de) gust = (despre oameni) lipsit de simţ estetic; (despre manifestări sau realizări ale oamenilor) urât. De prost gust = a) care arată lipsa simţului estetic; b) nepotrivit, penibil, jenant. ♢ Loc. adv. Cu gust = cu pricepere, în mod estetic. 2. Înclinaţie, predispoziţie, pornire. ♦ Preferinţă. 3. Plăcere, dorinţă, poftă. – Lat. gustus.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
GUSTÁ, gust, vb. I. I. Tranz. şi intranz. 1. A lua puţin dintr-o mâncare sau dintr-o băutură spre a le afla gustul. 2. A mânca sau a bea în cantităţi mici, spre a-şi potoli (pentru puţin timp) foamea, setea sau pofta; p. gener. a mânca. II. Tranz. Fig. 1. A avea parte, a se bucura de ceva. 2. A preţui, a-i plăcea cuiva ceva. – Lat. gustare.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
GUST ~uri n. 1) Simţ al organismului prin care percepe (cu ajutorul limbii şi mucoasei bucale) proprietăţile chimice ale substanţei cu care vine în contact. 2) Senzaţie produsă, în special de alimente, asupra mucoasei bucale şi limbii. ~ sărat. ~ amar. ~ neplăcut. ♢ A da de ~ (a prinde la ~) a începe să placă. 3) Facultate a omului de a înţelege şi a aprecia frumosul. ♢ Cu ~ cu simţ estetic. De prost ~ a) lipsit de simţ estetic; b) care produce o impresie neplăcută. 4) Preferinţă deosebită pentru ceva; predilecţie. ~ pentru cărţi vechi. ~ pentru călătorii. 5) Dorinţă (nestăvilită) de a avea sau de a face ceva; poftă; chef. ♢ A-i trece (sau a i se tăia) cuiva ~ul pentru ceva a nu mai dori ceva. /<lat. gustus
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
A GUSTÁ gust tranz. 1) (mai ales alimente, băuturi) A lua în cantitate mică pentru a afla gustul. 2) A mânca sau a bea puţin (pentru a-şi potoli foamea, setea etc.). 3) fig. A percepe căpătând satisfacţie. ~ farmecul vieţii rurale. /<lat. gustare
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
gust s.m. – August. Lat. augustus, este simplu dublet al lui agust. – Der. gustar, s.m. (august), cu suf. -ar, sau posibil din lat. augustālis, cf. calabr. agustaricu; gustător, s.m. (august), prin încrucişare cu gusta, fiind perioada de coacere a fructelor.
(Dicţionarul etimologic român)
gust (gústuri), s.n. – 1. Simţ, senzaţie produsă de o substanţă alimentară. – 2. Savoare. – 3. Înclinaţie, predilecţie, pornire. – 4. Poftă, dorinţă, chef. – 5. Graţie, pricepere, eleganţă. – 6. Opinie, preferinţă. – Mr. gustu. Lat. gŭstus (Puşcariu 748; Candrea-Dens., 775; REW 3927; DAR), cf. alb. gust, it., sp. gusto, fr. goût, port. gosto. A fost întărit şi nuanţat în anumite întrebuinţări literare de paralelismul cu fr. goût. – Der. gusta, vb. (a lua puţin dintr-o mîncare sau băutură, a savura, a degusta; a încerca, a experimenta, a afla; a aprecia, a simţi, a înţelege), cuvînt comun întregului teritoriu romanic, cu excepţia Crişanei (ALR, I, 82), cf. mr. gustu, megl., istr. gust (după Puşcariu 749; Candrea-Dens., 776; REW 3926 şi DAR, direct din lat. gŭstāre), şi al cărui ultim sens se datorează exemplului fr. goûter; gustare, s.f. (înv., savoare, gust; mîncare rece între mese; Mold., Trans., Banat, prînz); gustări, vb. (a gusta; a lua puţin dintr-o mîncare), cu suf. expresiv -ri; gustăreţ, adj. (înv., mîncăcios); desgusta, vb. (a se plictisi de), format pe baza fr. dégoûter, cf. mr. disgustare; desgustător, adj. (repugnant; scîrbos); pregusta, vb. (a gusta, a lua o gustare; refl., a se deda unui viciu, a se nărăvi); gustos, adj. (savuros). – Din rom. provine rut. gust, cu adj. gustovnyj (Candrea, Elemente, 408).
(Dicţionarul etimologic român)
gust s. n., pl. gústuri
(Dicţionar ortografic al limbii române)
gustá vb., ind. prez. 1 sg. gust, 3 sg. şi pl. gústă
(Dicţionar ortografic al limbii române)
Sinonime:
GUST s. 1. preferinţă. (Avem ~uri deosebite.) 2. v. poftă.
(Dicţionar de sinonime)
GUSTÁ vb. 1. a încerca, (pop.) a cerca. (A ~ o mâncare pentru a-i aprecia gustul.) 2. (reg.) a gustări, (fam.) a îmbuca. (A ~ ceva la repezeală.)
(Dicţionar de sinonime)
GUSTÁ vb. v. aprecia, bucura, dejuna, preţui, prânzi.
(Dicţionar de sinonime)
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
GUSTÁ, gust, vb. I. I. Tranz. şi intranz. 1. A lua puţin dintr-o mâncare sau dintr-o băutură spre a le afla gustul. 2. A mânca sau a bea în cantităţi mici, spre a-şi potoli (pentru puţin timp) foamea, setea sau pofta; p. gener. a mânca. II. Tranz. Fig. 1. A avea parte, a se bucura de ceva. 2. A preţui, a-i plăcea cuiva ceva. – Lat. gustare.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
A GUSTÁ gust tranz. 1) (mai ales alimente, băuturi) A lua în cantitate mică pentru a afla gustul. 2) A mânca sau a bea puţin (pentru a-şi potoli foamea, setea etc.). 3) fig. A percepe căpătând satisfacţie. ~ farmecul vieţii rurale. /<lat. gustare
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
gust s.m. – August. Lat. augustus, este simplu dublet al lui agust. – Der. gustar, s.m. (august), cu suf. -ar, sau posibil din lat. augustālis, cf. calabr. agustaricu; gustător, s.m. (august), prin încrucişare cu gusta, fiind perioada de coacere a fructelor.
(Dicţionarul etimologic român)
gust (gústuri), s.n. – 1. Simţ, senzaţie produsă de o substanţă alimentară. – 2. Savoare. – 3. Înclinaţie, predilecţie, pornire. – 4. Poftă, dorinţă, chef. – 5. Graţie, pricepere, eleganţă. – 6. Opinie, preferinţă. – Mr. gustu. Lat. gŭstus (Puşcariu 748; Candrea-Dens., 775; REW 3927; DAR), cf. alb. gust, it., sp. gusto, fr. goût, port. gosto. A fost întărit şi nuanţat în anumite întrebuinţări literare de paralelismul cu fr. goût. – Der. gusta, vb. (a lua puţin dintr-o mîncare sau băutură, a savura, a degusta; a încerca, a experimenta, a afla; a aprecia, a simţi, a înţelege), cuvînt comun întregului teritoriu romanic, cu excepţia Crişanei (ALR, I, 82), cf. mr. gustu, megl., istr. gust (după Puşcariu 749; Candrea-Dens., 776; REW 3926 şi DAR, direct din lat. gŭstāre), şi al cărui ultim sens se datorează exemplului fr. goûter; gustare, s.f. (înv., savoare, gust; mîncare rece între mese; Mold., Trans., Banat, prînz); gustări, vb. (a gusta; a lua puţin dintr-o mîncare), cu suf. expresiv -ri; gustăreţ, adj. (înv., mîncăcios); desgusta, vb. (a se plictisi de), format pe baza fr. dégoûter, cf. mr. disgustare; desgustător, adj. (repugnant; scîrbos); pregusta, vb. (a gusta, a lua o gustare; refl., a se deda unui viciu, a se nărăvi); gustos, adj. (savuros). – Din rom. provine rut. gust, cu adj. gustovnyj (Candrea, Elemente, 408).
(Dicţionarul etimologic român)
gust s. n., pl. gústuri
(Dicţionar ortografic al limbii române)
gustá vb., ind. prez. 1 sg. gust, 3 sg. şi pl. gústă
(Dicţionar ortografic al limbii române)
Sinonime:
GUST s. 1. preferinţă. (Avem ~uri deosebite.) 2. v. poftă.
(Dicţionar de sinonime)
GUSTÁ vb. 1. a încerca, (pop.) a cerca. (A ~ o mâncare pentru a-i aprecia gustul.) 2. (reg.) a gustări, (fam.) a îmbuca. (A ~ ceva la repezeală.)
(Dicţionar de sinonime)
GUSTÁ vb. v. aprecia, bucura, dejuna, preţui, prânzi.
(Dicţionar de sinonime)