GĂBUÍ, găbuiesc, vb. IV. Tranz. (Pop.) A găbji. – Cf. v. rus. g a b a t, ucr. h a b a t y.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
GĂBUÍRE, găbuiri, s.f. (Pop.) Acţiunea de a găbui şi rezultatul ei. – V. găbui.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
A GĂBU//Í ~iésc tranz. pop. v. A GĂBJI. /<ucr. habatj
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
găbuí (-uésc, găbuít), vb. – 1. A prinde, a apuca, a înhăţa. – 2. A găsi, a descoperi. – Var. (Mold.) găb(ă)şi, găpşi, găbji, ghibui, (Munt.) dibui. Sl. (rus.) gabati „a hăitui” (DAR), cf. pol. gabać „a prinde”; este însă evident că acest cuvînt a fost tratat ca o creaţie expresivă, după cum se poate vedea în var. sale. Celelalte explicaţii nu coincid. După Iordan, BF, II, 195, forma de bază ar fi găbji, din tc. kabz „acţiunea de a prinde” şi găbui ar proveni din încrucişarea lui găbji cu dibui. Miklosich, Slaw. Elem., pleca de la ghibui, din sl. gybati „a îndoi”, al cărui semantism nu se înţelege. Dibui, vb. (a găsi, a descoperi, a afla; a reuşi, a nimeri; a tatona, a pipăi pe bîjbîite; a căuta pe bîjbîite) este fără îndoială acelaşi cuvînt (cf. Tiktin şi Scriban), ale cărui sensuri le cuprind pe cele ale verbelor găbui şi pipăi. S-a explicat prin rut. dybaty (Berneker 248; Skok 67), prin bg. deb(n)jă „a se strecura” (Candrea, GS, VI, 323; Candrea; Scriban); sau prin tc. debb „acţiunea de a tîrî” (Moldovan, 425). Der. gabje, s.f. (Mold., mînă, pumn); gabor, s.m. (Arg., poliţist, agent), asociere ironică a ideii de „a prinde” cu numele propriu Gabor; dibuială, s.f. (acţiunea de a dibui); dibuitor, adj. (care dibuieşte); ghibosi, vb. (a hăitui; a strînge, a bate, a părui), cu var. ghigosi, formate cu suf. expresiv -osi. Cf. gîmba.
(Dicţionarul etimologic român)
găbuí vb., ind. prez. 1 sg. şi 3 pl. găbuíesc, imperf. 3 sg. găbuiá; conj. prez. 3 sg. şi. pl. găbuiáscă
(Dicţionar ortografic al limbii române)
găbuíre s. f., g.-d. art. găbuírii; pl. găbuíri
(Dicţionar ortografic al limbii române)
Sinonime:
GĂBUÍ vb. v. apuca, înhăţa, înşfăca, lua, prinde.
(Dicţionar de sinonime)
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
GĂBUÍRE, găbuiri, s.f. (Pop.) Acţiunea de a găbui şi rezultatul ei. – V. găbui.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
găbuí (-uésc, găbuít), vb. – 1. A prinde, a apuca, a înhăţa. – 2. A găsi, a descoperi. – Var. (Mold.) găb(ă)şi, găpşi, găbji, ghibui, (Munt.) dibui. Sl. (rus.) gabati „a hăitui” (DAR), cf. pol. gabać „a prinde”; este însă evident că acest cuvînt a fost tratat ca o creaţie expresivă, după cum se poate vedea în var. sale. Celelalte explicaţii nu coincid. După Iordan, BF, II, 195, forma de bază ar fi găbji, din tc. kabz „acţiunea de a prinde” şi găbui ar proveni din încrucişarea lui găbji cu dibui. Miklosich, Slaw. Elem., pleca de la ghibui, din sl. gybati „a îndoi”, al cărui semantism nu se înţelege. Dibui, vb. (a găsi, a descoperi, a afla; a reuşi, a nimeri; a tatona, a pipăi pe bîjbîite; a căuta pe bîjbîite) este fără îndoială acelaşi cuvînt (cf. Tiktin şi Scriban), ale cărui sensuri le cuprind pe cele ale verbelor găbui şi pipăi. S-a explicat prin rut. dybaty (Berneker 248; Skok 67), prin bg. deb(n)jă „a se strecura” (Candrea, GS, VI, 323; Candrea; Scriban); sau prin tc. debb „acţiunea de a tîrî” (Moldovan, 425). Der. gabje, s.f. (Mold., mînă, pumn); gabor, s.m. (Arg., poliţist, agent), asociere ironică a ideii de „a prinde” cu numele propriu Gabor; dibuială, s.f. (acţiunea de a dibui); dibuitor, adj. (care dibuieşte); ghibosi, vb. (a hăitui; a strînge, a bate, a părui), cu var. ghigosi, formate cu suf. expresiv -osi. Cf. gîmba.
(Dicţionarul etimologic român)
găbuí vb., ind. prez. 1 sg. şi 3 pl. găbuíesc, imperf. 3 sg. găbuiá; conj. prez. 3 sg. şi. pl. găbuiáscă
(Dicţionar ortografic al limbii române)
găbuíre s. f., g.-d. art. găbuírii; pl. găbuíri
(Dicţionar ortografic al limbii române)
Sinonime:
GĂBUÍ vb. v. apuca, înhăţa, înşfăca, lua, prinde.
(Dicţionar de sinonime)