haini dex - definiţie, sinonime, conjugare
HAÍN, -Ă, haini, -e, adj. 1. Rău la inimă, fără milă, crud, hapsân, câinos. 2. (Înv.) Trădător, sperjur, necredincios. – Din tc. hain.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

HAINÍ, hainesc, vb. IV. Refl. 1. A pribegi; p. ext. a se înstrăina. 2. A deveni hain, rău, necruţător; a se înrăi. [Pr.: ha-i-. – Var.: hăiní vb. IV] – Din hain.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

HĂINÍ, hăinesc, vb. IV. Refl. V. haini.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

HAÍN ~ă (~i, ~e) 1) Care manifestă lipsă de milă; rău la inimă; fără milă; câinos; crud; hapsân. 2) înv. Care şi-a călcat legământul dat. [Sil. ha-in] /<turc. hăin
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

A SE HAIN//Í mă ~ésc intranz. 1) A deveni hain; a se înrăi. 2) înv. A pleca, părăsind locurile natale. 3) înv. A-şi călca jurământul. /Din hain
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

haín (haínă), adj. – 1. (Înv.) Trădător, necredincios. – 2. Perfid, rău la inimă, hapsîn. – Mr. hăin. Tc. hayin (Röesler 606; Şeineanu, II, 197; Lokotsch 784; Ronzevalle 84), cf. ngr. χαῖνης, alb. hain „hoţ”, sb. hain. – Der. haini, vb. refl. (înv., a trăda; a se răscula); hainie, s.f. (trădare; rebeliune, răzmeriţă); hainlîc, s.n. (trădare). Sec. XVII, toţi der. sînt înv.
(Dicţionarul etimologic român)

haín adj. m., pl. haíni; f. sg. haínă, pl. haíne
(Dicţionar ortografic al limbii române)

hainí vb. (sil. ha-i-), ind. prez. 1 sg. şi 3 pl. hainésc, imperf. 3 sg. haineá; conj. prez. 3 sg. şi pl. haineáscă
(Dicţionar ortografic al limbii române)



Sinonime:
HAÍN adj. v. trădător.
(Dicţionar de sinonime)

HAÍN adj., adv., s. 1. adj., adv. v. rău. 2. adj., s. v. afurisit. 3. adj. v. crud.
(Dicţionar de sinonime)

HAINÍ vb. v. trăda, vinde.
(Dicţionar de sinonime)



Antonime:
Hain ≠ milos, milostiv
(Dicţionar de antonime)


Cuvinte care încep cu literele: ha hai hain

Cuvinte se termină cu literele: ni ini aini