har dex - definiţie, sinonime, conjugare
HAR, haruri, s.n. 1. (În religia creştină) Dar2, ajutor spiritual, graţie divină acordată omului. ♢ Expr. (Cu sensul religios atenuat sau pierdut) Har Domnului! exclamaţie prin care cineva îşi exprimă satisfacţia pentru reuşita unui lucru; slavă Domnului! ♦ Puterea sacramentală a preoţilor de a oficia actele de cult. 2. Calitate, însuşire, dispoziţie naturală care face pe cineva vrednic de admiraţie; p. ext. talent, vocaţie, dar2. 3. (Înv.) Dar2 sau răsplată acordată cuiva ca un semn de bunăvoinţă, ca o favoare deosebită. – Din sl. chari.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

HÂR interj. 1. Cuvânt care imită mârâitul câinilor. ♢ Expr. Că(-i) hâr, că(-i) mâr sau hâr încoace, hâr încolo, se zice când cineva se încurcă în explicaţii neconvingătoare, mincinoase. 2. Cuvânt care imită zgomotul produs de unele mecanisme vechi (defecte). – Onomatopee.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

HAR ~uri n. 1) (în credinţa creştină) Graţie divină acordată omului. ~ dumnezeiesc. 2) Calitate naturală care trezeşte admiraţie. 3) poet. Aptitudine naturală deosebită; dar; talent; vocaţie. /<sl. chari
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

HÂR interj. 1) (se foloseşte, prelungit, pentru a reda hârâitul câinelui). 2) (se foloseşte pentru a reda zgomotul produs de unele mecanisme uzate sau organele respiratorii în cazul unor boli). /Onomat.
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

har (háruri), s.n. – Graţie divină. – Mar. hare. Ngr. χάρις (Roesler 578; DAR), în parte prin intermediul sl. chari. Sec. XVI. – Der. harnic, adj. (înv., recunoscător; capabil; activ, harnic), cu suf. -nic, ca puternic de la putere (după Cihac, II, 136, urmat de DAR; Densusianu, GS, I, 350; Candrea; Scriban, din sl. charinŭ, cf. bg. haren „frumos”, neharen „leneş”; după ipoteza greşită a lui Diculescu 180, în legătură cu suedezul arnig „harnic”); neharnic, adj. (înv., nedemn; leneş); hărnici, vb. (a munci activ, a-şi da silinţa); hărnicie, s.f. (capacitate, activitate, hărnicie). Cf. hărăzi, haram.
(Dicţionarul etimologic român)

hîr interj. – Exprimă ideea de scrîşnet. – Var. hor, hur. Creaţie expresivă, cf. lat. hirrire „despre cîini, a mîrîi”, sp. chirriar. – Der. hîrîi, vb. (a scîrţîi, a scrîşni, a mîrîi), cf. cîrîi, mîrîi, sfîrîi (după Cihac, II, 504, din mag. herregni „a mîrîi”); hîrîitor, adj. (care hîrîie); hîrîitoare, s.f. (jucărie, morişcă, zbîrnîitoare); hîrîială, s.f. (mîrîit; tuse, măgărească); hîrîitură, s.f. (scrîşnet, mîrîit); hîrghi, vb. (a scrîşni); hîrgoi, s.n. (bîzoi al cimpoiului), care după Drăganu, Dacor., III, 718, provine din mag. hörgö „horcăială”; hîrghe (var. hîrghie), s.f. (decrepitudine, horcăială); hîrcă, s.f. (cobe, ţîfnă; rablă, vechitură, hîrb; ţeastă, craniu), cu suf. -, cf. dupcă, hapcă, japcă, sau formaţie regresivă de la vb. hîrcîi (după Cihac, II, 135 din sl. charakati „a tuşi”; pentru DAR, din sl. *chyrka, de la chyrĭ „boală”, cf. hîră; după Drăganu, Dacor., III, 1088, în loc de *hîrbcă, dim. al lui hîrb, după Diculescu, Elementele, 476, din gr. ὔρχα „oală”; hîrcîi, vb. (a respira horcăit; a gîfîi; a scărpina, a freca), cf. hîrîi, hîrcîi, horcăi şi de asemenea bg. hărkam „a sforăi”, sb. hrkati „a sforăi”, rus. chorkatĭ „a freca” etc.); hîrcîială, s.f. (horcăit); hîrcîitură, s.f. (horcăit); hîrcotă, s.f. (prostituată); hîrlă, s.f. (scroafă bătrînă), cu l expresiv; hîrlog, s.m. (porc bătrîn); horăi, vb. (Mold., a sforăi); horăială (var. horăitură), s.f. (Mold., sforăit); horcăi, vb. (a sforăi; a respira horcăit), cf. hîrcîi (după Conev 91 din bg. hărkam, de unde mr. hărchescu, cf. megl. arcătesc); horcăială (var. horcăitură), s.f. (sforăit; horcăit); horcăitor, adj. (care horcăie); horcăilă, s.m. (persoană care sforăie); horcăni (var. horconi, horcoti), vb. (a sforăi); horhăi (var. hărhăi, horhoti), vb. (a se foi, a se agita, a se mişca; a greşi), cf. forfoti (după Cihac, II, 506 şi DAR din mag. horholni „a linia”); horhot, s.n. (larmă, zgomot); horhotină (var. horholină), s.f. (prostituată), pe care Pascu, Arch. Rom., VII, 559, îl der. din rut. hohol’; horholi, vb. (Trans., a împodobi, a înfrumuseţa), cf. corcoli; hură, s.f. (ceartă, scandal; mulţime, forfotă), cf. hîră; hurutui, vb. (Trans., a goni păsările din curte); hurc, s.n. (bătaie, gonire a animalelor, la vînătoare), cf. hîrcă (numele vine de la zgomotul presupus de gonirea animalelor, la vînătoare; formal, trebuie plecat de la *hurcă, cu sing. refăcut); hurcui, vb. (a goni animalele la vînătoare); hurcuială, s.f. (gonire; vînătoare); hurui (var. urui, hurdui), vb. (a scîrţîi, a scrîşni); huruitoare, s.f. (morişcă, zbîrnîitoare); hur(d)uitură, s.f. (scrîşnet, zgomot); hurduca (var. hurducăi), vb. (a scrîşni; a face zgomot; a scutura, a zgîlţîi), pe care Cihac, I, 144, îl pune în legătură cu ceh. hurt „zgomot”; hurducătură, s.f. (scrîşnet); hurduc-burduc (var. hurdu(f)-burdu(f), hurduz-burduz), adv. (pe brînci); hardughie, s.f. (ruină, clădire mare şi dărăpănată), der. de la hurduca precum hîrghie de la hîrîi (după Scriban, din ngr. χαρτουργία „fabrică de hîrtie”, ipoteză puţin convingătoare); hardughi, vb. refl. (a sta să cadă; a decădea; a slăbi, a îmbătrîni). – Cf. hîră.
(Dicţionarul etimologic român)

har s. n., pl. háruri
(Dicţionar ortografic al limbii române)

hâr interj.
(Dicţionar ortografic al limbii române)



Sinonime:
HAR s. 1. v. milă. 2. v. graţie. 3. v. slavă. 4. v. aptitudine. 5. v. dar.
(Dicţionar de sinonime)

HÂR interj. mâr!
(Dicţionar de sinonime)


Cuvinte care încep cu literele: ha

Cuvinte se termină cu literele: ar