haram

HARÁM, (1) haramuri, s.n. (Reg.) 1. Vită slabă, prăpădită. 2. Jaf, pradă. ♢ Loc. adj. şi adv. De haram = (lăsat) la voia întâmplării, fără stăpân, expus jafului. ♢ Loc. adv. De haram = de pomană, degeaba; pe nedrept. ♢ Expr. Haramul haram se face sau (de) haram vine, (de) haram se duce ori de haram a fost, de haram s-a dus = lucrul câştigat pe nedrept se pierde precum s-a dobândit. Haram că... = păcat că...; degeaba... Haram de... = vai de... – Din tc. haram „ilicit, prohibit”.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

HARÁM ~uri n. pop. 1) Vita slabă; mârţoagă; gloabă. 2) Furt cu forţa; jaf. ♢ De ~ a) (lăsat) în voia soartei; b) pe gratis; degeaba; c) prin jaf; pe nedrept. ~ de... vai de... /<turc. haram
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

harám (harámuri), s.n. – 1. Lucru obţinut fără muncă, pleaşcă, dar (mai ales în expresia de haram, gratis, pe degeaba). – 2. Beneficiu ilicit. – 3. Mîrţoagă, gloabă. – Mr. harame. V. sb. haran „gratuit”; de la har „graţie”. În general se pleacă de la tc. haram „lucru interzis” (Roesler 606; Şeineanu, II, 207; Lokotsch 819; DAR), însă prezenţa cuvîntului sb. în sec. XIV (Daničič, III, 572) exclude această ipoteză. Graur, BL, IV, 87, încearcă să explice ultima întrebuinţare prin tc. haram „brav”, care nu pare clar; în realitate, semantismul este normal, cf. de bogdaproste, de pomană, pentru a desemna obiecte de proastă calitate. Tc. poate să fi influenţat în privinţa sensului 2. Der. harancă, s.f. (femeie rea); harangiu, s.m. (om crud, fără suflet); haramin, s.m. (bandit, tîlhar), din tc. harami (Şeineanu, II, 208; Berneker 377), cf. mr. harami, bg. haramija, sb. haràmija, mag. haramja; haramină, s.f. (tîlhar;ţigan); haramlîc, s.n. (găleată); haramgiu, s.m. (trişor); haramgioaică, s.f. (femeie care trişează); harambaşa, s.m. (căpitan de haiduci), din tc. haram başi; harambaşie, s.f. (funcţia de căpitan de haiduci).
(Dicţionarul etimologic român)

harám s. n., (vite) pl. harámuri
(Dicţionar ortografic al limbii române)