hurducare

HURDUCÁ, hurdúc, vb. I. 1. Tranz. şi refl. A se mişca încoace şi încolo cu putere, a (se) clătina, a (se) scutura, a (se) zgâlţâi, a (se) zdruncina. 2. Intranz. (Reg.) A face zgomot mare; a hurui. [Var.: urducá vb. I] – Formaţie onomatopeică.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

HURDUCÁRE, hurducări, s.f. Acţiunea de a (se) hurduca şi rezultatul ei. – V. hurduca.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

A HURDUCÁ hurdúc tranz. A face să se hurduce; a zdruncina. /Onomat.
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

A SE HURDUCÁ mă hurdúc intranz. (despre vehicule sau persoane în mişcare) A se scutura tare (făcând zgomot mare); a se zdruncina. /Onomat.
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

hurducá vb., ind. prez. 3 sg. şi pl. hurdúcă
(Dicţionar ortografic al limbii române)

hurducáre s. f., g.-d. art. hurducării; pl. hurducări
(Dicţionar ortografic al limbii române)

---

Sinonime:
HURDUCÁ vb. v. zgâlţâi.
(Dicţionar de sinonime)

HURDUCÁRE s. v. hurducătură.
(Dicţionar de sinonime)