imperativ dex - definiţie, sinonime, conjugare

imperativ

[Sinonime]
IMPERATÍV, -Ă, imperativi, -e, adj., s.n. 1. Adj. Care ordonă; poruncitor. ♢ Mod imperativ (şi substantivat, n.) = mod verbal personal prin care se exprimă un ordin, o interdicţie, un sfat, un îndemn, o rugăminte etc. a subiectului. Propoziţie imperativă = propoziţie care exprimă un ordin, un îndemn, o rugăminte etc. 2. S.n. Necesitate categorică şi necondiţionată; obligaţie. ♢ Imperativ categoric = principiu (enunţat de Kant) după care obligaţia morală are un caracter absolut, necondiţionat, spre deosebire de cerinţele condiţionate ale vieţii cotidiene. – Din fr. impératif, lat. imperativus.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

IMPERATÍV1 ~ă (~i, ~e) Care exprimă sau impune un ordin; poruncitor. ♢ Modul ~ mod personal al verbului, prin care se exprimă un ordin, un îndemn, o rugăminte. /<fr. impératif, lat. imperativus
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

IMPERATÍV2 ~e n. Necesitate categorică şi necondiţionată; problemă de stringentă actualitate. /<fr. impératif, lat. imperativus
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

IMPERATÍV, -Ă adj. Care ordonă; poruncitor. ♢ (Gram.) Mod imperativ (şi s.n.) = mod verbal care exprimă o poruncă, un îndemn, un sfat, o rugăminte etc.; propoziţie imperativă (şi s.f.) = propoziţie care cuprinde un asemenea mod. // s.n. Necesitate categorică şi care se impune necondiţionat; obligaţie. ♢ (În filozofia lui Kant) Imperativ categoric = principiu aprioric al „raţiunii practice” care fixa în conştiinţa umană norme morale universal valabile şi veşnice. [Pl. -vi, -ve. / < lat. imperativus, cf. fr. impératif].
(Dicţionar de neologisme)

IMPERATÍV, -Ă I. adj. 1. care exprimă un ordin; poruncitor. o mod ~ (şi s. n.) = mod verbal care exprimă o poruncă, un îndemn, etc.; propoziţie ~ă (şi s. f.) = propoziţie care cuprinde un asemenea mod. 2. care se impune ca o necesitate absolută. II. s. n. 1. necesitate categorică ce se impune necondiţionat; obligaţie. 2. ~ categoric = (la Kant) principiu aprioric al „raţiunii practice” care fixa, în conştiinţa umană, norme morale universal valabile şi veşnice. (< lat. imperativus, fr. impératif)
(Marele dicţionar de neologisme)

imperatív s. n., pl. imperatíve
(Dicţionar ortografic al limbii române)

imperatív adj. m., pl. imperatívi; f. sg. imperatívă, pl. imperatíve
(Dicţionar ortografic al limbii române)



Sinonime:
IMPERATÍV adj., s. 1. adj. v. autoritar. 2. adj., s. (GRAM.) (înv.) poruncitor. (Modul ~.) 3. adj. v. imperios. 4. s. v. cerinţă.
(Dicţionar de sinonime)


Cuvinte care încep cu literele: im imp impe imper impera

Cuvinte se termină cu literele: iv tiv ativ rativ erativ