implorare

IMPLORÁ, implór, vb. I. Tranz. A ruga pe cineva stăruitor, cu desperare (şi cu umilinţă). – Din fr. implorer, lat. implorare.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

IMPLORÁRE, implorări, s.f. Acţiunea de a implora şi rezultatul ei; imploraţie, rugăminte, cerere stăruitoare, fierbinte, desperată. – V. implora.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

A IMPLORÁ implór tranz. 1) (persoane) A ruga în mod stăruitor şi cu umilinţă; a conjura. 2) (ajutor, favoruri etc.) A cere cu insistenţă. [Sil. im-plo-] /<fr. implorer, lat. implorare
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

IMPLOR//ÁRE ~ări f. 1) v. A IMPLORA. 2) Rugăminte, cerere stăruitoare. /v. a implora
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

implorá (implór, implorát), vb. – A ruga stăruitor, cu disperare. Lat. implorare (sec. XIX), fr. implorer. – Der. implorator, adj. (care imploră). Cf. deplora, vb., din lat. deplorare; deplorabil, adj.
(Dicţionarul etimologic român)

IMPLORÁ vb. I. tr. A ruga pe cineva fierbinte, stăruitor (şi cu umilinţă). [P.i. implór. / < fr. implorer, it., lat. implorare].
(Dicţionar de neologisme)

IMPLORÁRE s.f. Acţiunea de a implora şi rezultatul ei; imploraţie. [< implora].
(Dicţionar de neologisme)

IMPLORÁ vb. tr. a ruga pe cineva fierbinte, stăruitor (şi cu umilinţă). (< fr. implorer, lat. implorare)
(Marele dicţionar de neologisme)

implorá vb., ind. prez. 1 sg. implór, 3 sg. şi pl. implóră
(Dicţionar ortografic al limbii române)

imploráre s. f., g.-d. art. implorării; pl. implorări
(Dicţionar ortografic al limbii române)

---

Sinonime:
IMPLORÁ vb. a conjura, (pop.) a jura, a milui, (înv.) a supăra. (Te ~ să mă ajuţi!)
(Dicţionar de sinonime)

IMPLORÁRE s. imploraţie.
(Dicţionar de sinonime)