IMPUTÁ, impút, vb. I. Tranz. şi refl. impers. 1. A (i se) reproşa, a (i se) atribui cuiva fapte, atitudini, gesturi nepotrivite, condamnabile. 2. A face pe cineva răspunzător de o pagubă adusă unei instituţii, întreprinderi (unde lucrează), obligându-l la despăgubiri. – Din fr. imputer, lat. imputare.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
IMPUTÁRE, imputări, s.f. Acţiunea de a (se) imputa şi rezultatul ei; reproş, mustrare, învinuire. ♦ (Concr.) Măsură prin care se dispune reţinerea din câştigul unui angajat sau cooperator a despăgubirilor pentru paguba cauzată de acesta instituţiei sau întreprinderii unde lucrează; sumă care trebuie plătită pentru această pagubă; imputaţie. – V. imputa.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
A IMPUTÁ impút tranz. 1) (acţiuni sau fapte reprobabile) A atribui ca învinuire; a reproşa. 2) (persoane) A obliga să plătească o imputaţie. /<fr. imputer, lat. imputare
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
IMPUT//ÁRE ~ări f. 1) v. A IMPUTA. 2) Dezaprobare verbală adresată cuiva în semn de nemulţumire (pentru fapte sau vorbe reprobabile); reproş; bănuială; dojană; mustrare. [G.-D. imputării] /v. a imputa
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
imputá (imputát, imputát), vb. – 1. A face pe cineva răspunzător de o pagubă. – 2. A reproşa. – 3. A insulta, a ocărî. Lat. imputāre (Puşcariu 796; Candrea-Dens. 828; REW 4324; DAR; Rosetti, I, 173). Este cuvînt înv., care abia dacă supravieţuieşte în cîteva regiuni, fiind înlocuit de dubletul neol. imputa, din fr. imputer. – Der. împutăciune, s.f. (înv., ceartă, dispută); împutător, adj. (înv., injurios).
(Dicţionarul etimologic român)
IMPUTÁ vb. I. 1. tr., refl. A (se) atribui cuiva purtări, fapte urâte, nepotrivite. 2. tr. A obliga pe cineva să plătească o sumă de bani ca despăgubire pentru o pagubă adusă unei instituţii în cadrul unei funcţii deţinute de acea persoană. [P.i. impút, 3,6 -tă, var. împuta vb. I. / < fr. imputer, cf. lat. imputare].
(Dicţionar de neologisme)
IMPUTÁRE s.f. Acţiunea de a (se) imputa şi rezultatul ei; imputaţie. [< imputa].
(Dicţionar de neologisme)
ÎMPUTÁ vb. I. v. imputa.
(Dicţionar de neologisme)
IMPUTÁ vb. I. tr., refl. a(-şi) reproşa purtări, fapte reprobabile. II. tr. a obliga pe cineva să plătească o sumă de bani pentru compensarea unui prejudiciu, a unei lipse în gestiune etc. (< fr. imputer, lat. imputare)
(Marele dicţionar de neologisme)
imputá vb., ind. prez. 1 sg. impút, 3 sg. şi pl. impútă
(Dicţionar ortografic al limbii române)
imputáre s. f., g.-d. art. imputării; pl. imputări
(Dicţionar ortografic al limbii române)
Sinonime:
IMPUTÁ vb. v. reproşa.
(Dicţionar de sinonime)
IMPUTÁRE s. 1. v. reproş. 2. admonestare, ceartă, certare, dojană, dojenire, morală, mustrare, observaţie, reproş, (pop. şi fam.) beşteleală, muştruluială, ocară, (înv. şi reg.) înfruntare, probozeală, (reg.) probază, probozenie, (prin Mold.) bănat, (Mold.) şmotru, (înv.) dăscălie, împutăciune, învăţătură, preobrăzitură, probozire, răpşte, remonstrare, zabrac, (fam. fig.) săpuneală, scuturătură. (~ pe care a primit-o l-a potolit.)
(Dicţionar de sinonime)
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
IMPUTÁRE, imputări, s.f. Acţiunea de a (se) imputa şi rezultatul ei; reproş, mustrare, învinuire. ♦ (Concr.) Măsură prin care se dispune reţinerea din câştigul unui angajat sau cooperator a despăgubirilor pentru paguba cauzată de acesta instituţiei sau întreprinderii unde lucrează; sumă care trebuie plătită pentru această pagubă; imputaţie. – V. imputa.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
IMPUT//ÁRE ~ări f. 1) v. A IMPUTA. 2) Dezaprobare verbală adresată cuiva în semn de nemulţumire (pentru fapte sau vorbe reprobabile); reproş; bănuială; dojană; mustrare. [G.-D. imputării] /v. a imputa
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
imputá (imputát, imputát), vb. – 1. A face pe cineva răspunzător de o pagubă. – 2. A reproşa. – 3. A insulta, a ocărî. Lat. imputāre (Puşcariu 796; Candrea-Dens. 828; REW 4324; DAR; Rosetti, I, 173). Este cuvînt înv., care abia dacă supravieţuieşte în cîteva regiuni, fiind înlocuit de dubletul neol. imputa, din fr. imputer. – Der. împutăciune, s.f. (înv., ceartă, dispută); împutător, adj. (înv., injurios).
(Dicţionarul etimologic român)
IMPUTÁ vb. I. 1. tr., refl. A (se) atribui cuiva purtări, fapte urâte, nepotrivite. 2. tr. A obliga pe cineva să plătească o sumă de bani ca despăgubire pentru o pagubă adusă unei instituţii în cadrul unei funcţii deţinute de acea persoană. [P.i. impút, 3,6 -tă, var. împuta vb. I. / < fr. imputer, cf. lat. imputare].
(Dicţionar de neologisme)
IMPUTÁRE s.f. Acţiunea de a (se) imputa şi rezultatul ei; imputaţie. [< imputa].
(Dicţionar de neologisme)
ÎMPUTÁ vb. I. v. imputa.
(Dicţionar de neologisme)
IMPUTÁ vb. I. tr., refl. a(-şi) reproşa purtări, fapte reprobabile. II. tr. a obliga pe cineva să plătească o sumă de bani pentru compensarea unui prejudiciu, a unei lipse în gestiune etc. (< fr. imputer, lat. imputare)
(Marele dicţionar de neologisme)
imputá vb., ind. prez. 1 sg. impút, 3 sg. şi pl. impútă
(Dicţionar ortografic al limbii române)
imputáre s. f., g.-d. art. imputării; pl. imputări
(Dicţionar ortografic al limbii române)
Sinonime:
IMPUTÁ vb. v. reproşa.
(Dicţionar de sinonime)
IMPUTÁRE s. 1. v. reproş. 2. admonestare, ceartă, certare, dojană, dojenire, morală, mustrare, observaţie, reproş, (pop. şi fam.) beşteleală, muştruluială, ocară, (înv. şi reg.) înfruntare, probozeală, (reg.) probază, probozenie, (prin Mold.) bănat, (Mold.) şmotru, (înv.) dăscălie, împutăciune, învăţătură, preobrăzitură, probozire, răpşte, remonstrare, zabrac, (fam. fig.) săpuneală, scuturătură. (~ pe care a primit-o l-a potolit.)
(Dicţionar de sinonime)