indiciu

INDÍCIU, indicii, s.n. Semn (aparent) după care se deduce existenţa unui lucru, a unui fenomen etc. ♦ Particularitate, semnalment, manifestare, dovadă concretă după care se poate recunoaşte un obiect, o fiinţă sau un fenomen. ♦ (Jur.) Faptă, împrejurare, situaţie, care, privită în legătură cu alte fapte, împrejurări sau situaţii, poate servi ca probă într-un proces. – Din lat. indicium (cu sensuri după fr. indice).
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

INDÍCI//U ~i n. 1) Particularitate după care poate fi recunoscut un obiect sau fenomen. 2) Semn după care se deduce existenţa unui obiect sau fenomen. 3) jur. Faptă, împrejurare, situaţie care poate servi ca probă într-un proces. [sil. -ciu] /<lat. indicium, fr. indice
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

INDÍCIU s.n. Semn, dovadă concretă potrivit căreia se poate deduce existenţa unui lucru; semn, particularitate după care poate fi recunoscut un obiect, un fenomen sau un fapt. [Pron. -ciu. / < lat. indicium].
(Dicţionar de neologisme)

INDÍCIU s. n. semn, dovadă concretă potrivit căreia se poate deduce existenţa unui lucru. ♢ particularitate după care poate fi recunoscut un obiect, un fenomen, un fapt. ♢ (jur.) faptă, împrejurare care poate servi ca probă într-un proces. (< lat. indicium, după fr. indice)
(Marele dicţionar de neologisme)

indíciu s. n. [-ciu pron. -ciu], art. indíciul; pl. indícii, art. indíciile (sil. -ci-i-)
(Dicţionar ortografic al limbii române)

---

Sinonime:
INDÍCIU s. v. dovadă.
(Dicţionar de sinonime)