inducere dex - definiţie, sinonime, conjugare
INDÚCE, indúc, vb. III. Tranz. 1. A împinge, a îndemna pe cineva să facă un lucru. ♢ Expr. A induce în eroare = a înşela, a amăgi. ♦ (Log.) A face un raţionament inductiv. 2. A produce un câmp electric prin inducţie electromagnetică. [Part. indus] – Din lat. inducere (cu sensuri după fr. induire).
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

INDÚCERE, induceri, s.f. Acţiunea de a induce şi rezultatul ei. – V. induce.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

A INDÚCE indúc tranz. 1) (în opoziţie cu a deduce) A afla prin inducţie. 2): ~ în eroare a face să ia un neadevăr drept adevăr; a amăgi; a înşela; a păcăli; a şmecheri. 3) (câmpuri electrice) A produce prin inducţie electromagnetică. /<lat. inducere
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

INDÚCE vb. III. tr. 1. (Log.) A face un raţionament inductiv. ♢ A induce în eroare = a înşela, a amăgi. 2. A produce o inducţie electromagnetică. [P.i. indúc, part. -dus. / < lat. inducere].
(Dicţionar de neologisme)

INDÚCERE s.f. Acţiunea de a induce şi rezultatul ei. [< induce].
(Dicţionar de neologisme)

INDÚCE vb. tr. 1. a împinge, a îndemna pe cineva să facă ceva; a incita; a determina. o a ~ în eroare = a înşela. 2. (log.) a face un raţionament inductiv. 3. a produce o inducţie electromagnetică. 4. a produce, a cauza, a provoca. (< lat. inducere)
(Marele dicţionar de neologisme)

indúce vb., ind. prez. 1 sg. şi 3 pl. indúc; part. indús
(Dicţionar ortografic al limbii române)

indúcere s. f., g.-d. art. indúcerii; pl. indúceri
(Dicţionar ortografic al limbii române)


Cuvinte care încep cu literele: in ind indu induc induce

Cuvinte se termină cu literele: re ere cere ucere ducere