ins dex - definiţie, sinonime, conjugare
INS, inşi, s.m. Individ, persoană, om. ♢ Tot insul = fiecare; toţi oamenii. – Lat. ipsus (= ipse).
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

ÎNS, ÎNSĂ, înşi, înse, pron. 1. (Pronume personal, azi art., precedat de prep. „întru”, „printru”) El, ea, dânsul, dânsa. 2. (Pronume de întărire, de obicei adjectival, astăzi numai la f. pl.) Însuşi. Ele însele. – Lat. ipsus, ipsa (= ipse, ipsa).
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

INS inşi m. Persoană considerată ca unitate distinctă faţă de toate celelalte persoane; individ. /<lat. ipsus
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

îns (î́nsă), pron. – Însuşi. – Var. (înv.) nus. Mr. nis, năs, megl. ons, istr. ăns. Lat. ipse, f. ipsa (Diez, I, 163; Puşcariu 870; Candrea-Dens., 869; REW 4541; DAR), cf. it. esso, prov. eis, v. pg. eiso. Fonetismul indică prezenţa unui infix nazal din lat., cf. forma atestată inpsuius (după Densusianu, Hlr., 144, prin fonetică sintactică, în cazuri ca in ipso, cum ipso). Pron. de identitate, folosit ca adj. (îns împăratul la Coresi; înv., astăzi înlocuit de însumi), ca s. (înv.) sau ca pron. pers. de I.-a persoană (la cazuri prepoziţionale, înv.; astăzi se păstrează acest uz numai în construcţia printr’însul, cf. înv. într’îns, cătr’îns, spr’îns = spre îns, cunus = cu îns). Cf. adins. În general ieşit din uz cu forma sa primitivă, îns se foloseşte astăzi mai ales cu una din cele patru forme următoare: Ins, s.m. (individ, persoană, tip), suna îns pînă la jumătatea sec. XIX; fonetismul modern pare a se explica prin legături sintactice. Cf. însă, s.f. (persoană, tip). Dînsul (f. dînsa, pl. dînşii, dînsele), pron. (el însuşi), cu prep. de (după Diez, II, 24), din lat. idem ipse), cf. it. desso „el însuşi”, comel denso „omonim”, friul. zenso „omonim” (Tagliavini, Arch. Rom., X, 107). Folosit fără restricţie în Mold., în Munt. se aplică exclusiv persoanelor, şi s-a ajuns chiar să se diferenţieze de „el”, ca formulă de politeţe proprie persoanei a treia: mă duc cu el faţă de mă duc cu dînsul „merg cu domnia sa”. Cf. dînsele, s.f. pl. (duhuri rele, iele), cf. iele. Însă, conj. (la fel; adică, şi anume; totuşi, dar), pentru a cărui der. de la pron. cf. it. medesimamente de la medesimo, fr. de la même, memêment, ca şi explicaţia lui Meyer-Lübke , Rom. Gramm., III, 551 şi DAR. Însumi, pron. (eu singur), pron. de identitate, folosit cu forma pron. personal pe care îl însoţeşte (f. însămi, II, însuţi, însăţi; III, însuţi, însăţi; pl. I, înşine; II, înşivă; III, înşişi, însele; formele f. I însene II, însevă sînt înv.; III însele pare să piardă progresiv teren). Cf. adins. – Der. însuşi, vb. (a-şi lua, a-şi atribui), formaţie artificială de la începutul sec. XIX, pentru a traduce fr. approprier (DAR), se formează cu pron. dativ; însuşire, s.f. (acţiunea de a-şi însuşi; calitate, caracteristică).
(Dicţionarul etimologic român)

ins s. m., pl. inşi
(Dicţionar ortografic al limbii române)

într-î́nsul prep. + pr.
(Dicţionar ortografic al limbii române)

î́nsul pr. m., pl. î́nşii; f. sg. î́nsa, pl. î́nsele
(Dicţionar ortografic al limbii române)

dintr-î́nsul prep. + pr.
(Dicţionar ortografic al limbii române)



Sinonime:
INS s. 1. v. persoană. 2. cap, individ, om, persoană, (fig.) căciulă. (Câte 5000 de lei de ~.)
(Dicţionar de sinonime)


Cuvinte care încep cu literele: in

Cuvinte se termină cu literele: ns