intercondiționare

INTERCONDIŢIONÁ, pers. 3 intercondiţionează, vb. I. Refl. şi intranz. (Despre fenomene, procese, elemente ale unui sistem etc.) A fi într-un raport de interdependenţă. [Pr.: -ţi-o-] – Inter¹-+condiţiona.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

INTERCONDIŢIONÁRE, intercondiţionări, s.f. Legătură şi condiţionare reciprocă între lucruri, fenomene, procese etc.; interdependenţă. [Pr.: -ţi-o-] – Inter¹-+condiţionare.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

INTERCONDIŢIONÁRE s.f. Interdependenţă. [Pron. -ţi-o-. / < inter- + condiţionare].
(Dicţionar de neologisme)

INTERCONDIŢIONÁ vb. refl., intr. a se condiţiona reciproc. (< fr. interconditionner)
(Marele dicţionar de neologisme)

intercondiţioná vb., ind. prez. 3 sg. intercondiţioneáză
(Dicţionar ortografic al limbii române)

intercondiţionáre s. f., g.-d. art. intercondiţionării
(Dicţionar ortografic al limbii române)