interpela
[Conjugare]
INTERPELÁ, interpelez, vb. I. Tranz. A cere cuiva să dea un răspuns, să dea socoteală asupra unui fapt; spec. a cere explicaţii (în parlament) unui membru al guvernului asupra modului de rezolvare a unor probleme, a unor acte etc. – Din fr. interpeller, lat. interpellare.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
A INTERPEL//Á ~éz tranz. 1) (persoane) A întrerupe printr-o adresare bruscă pentru a cere explicaţii sau pentru a insulta. 2) (membri ai guvernelor) A impune să dea explicaţii asupra unui fapt. /<fr. interpeller, lat. interpellare
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
INTERPELÁ vb. I. tr. A pune întrebări cuiva asupra unei chestiuni; a face o interpelare parlamentară. [< fr. interpeller, it., lat. interpellare].
(Dicţionar de neologisme)
INTERPELÁ vb. tr. a face o interpelare; (p. ext.) a cere cuiva să dea un răspuns, să-şi explice atitudinea. (< fr. interpeller, lat. interpellare)
(Marele dicţionar de neologisme)
interpelá vb., ind. prez. 1 sg. interpeléz, 3 sg. şi pl. interpeleáză
(Dicţionar ortografic al limbii române)
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
A INTERPEL//Á ~éz tranz. 1) (persoane) A întrerupe printr-o adresare bruscă pentru a cere explicaţii sau pentru a insulta. 2) (membri ai guvernelor) A impune să dea explicaţii asupra unui fapt. /<fr. interpeller, lat. interpellare
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
(Dicţionar de neologisme)
INTERPELÁ vb. tr. a face o interpelare; (p. ext.) a cere cuiva să dea un răspuns, să-şi explice atitudinea. (< fr. interpeller, lat. interpellare)
(Marele dicţionar de neologisme)
interpelá vb., ind. prez. 1 sg. interpeléz, 3 sg. şi pl. interpeleáză
(Dicţionar ortografic al limbii române)