intitulare

INTITULÁ, intitulez, vb. I. Tranz. A da, a pune un titlu unei scrieri; a numi într-un anumit fel pe cineva sau ceva. ♦ Refl. A purta un titlu; a se numi. [Var.: (pop.) întitulá, vb. II. – Din fr. intituler, lat. intitulare.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

INTITULÁRE, intitulări, s.f. Acţiunea de a (se) intitula şi rezultatul ei; titlu, nume. [Var.: (pop.) întituláre s.f.] – V. intitula.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

ÎNTITULÁ vb. I. v. intitula.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

ÎNTITULÁRE s.f. v. intitulare.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

A INTITUL//Á ~éz tranz. (cărţi, articole) A înzestra cu un titlu; a numi. /<fr. intituler, lat. intitulare
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

A SE INTITUL//Á se ~eáză intranz. A purta un titlu; a se numi. /<fr. intituler, lat. intitulare
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

INTITULÁ vb. I. tr. A da un titlu (unei cărţi, unei lucrări etc.). ♦ refl. A-şi lua, a-şi da un titlu. [P.i. 3,6 -lează, var. întitula vb. I. / < fr. intituler, cf. lat. intitulare].
(Dicţionar de neologisme)

INTITULÁRE s.f. Acţiunea de a (se) intitula. [< intitula].
(Dicţionar de neologisme)

ÎNTITULÁ vb. I. v. intitula.
(Dicţionar de neologisme)

INTITULÁ vb. I. tr. a da un titlu (unei cărţi). II. refl. a-şi lua, a-şi da un titlu. (< fr. intituler, lat. intitulare)
(Marele dicţionar de neologisme)

intitulá vb., ind. prez. 1 sg. intituléz, 3 sg. şi pl. intituleáză
(Dicţionar ortografic al limbii române)

intituláre s. f., g.-d. art. intitulării; pl. intitulări
(Dicţionar ortografic al limbii române)

---

Sinonime:
INTITULÁ vb. v. supranumi.
(Dicţionar de sinonime)

INTITULÁRE s. v. denumire, nume, numire.
(Dicţionar de sinonime)