intonațiune

INTONÁŢIE, intonaţii, s.f. 1. (Muz.) Emitere (corectă) a înălţimii unui sunet. 2. Variaţie de înălţime a vocii în timpul vorbirii, interpretării unui text etc.; inflexiune, ton, accent. (Var.: (rar) intonaţiúne s.f.] – Din fr. intonation.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

INTONAŢIÚNE s.f. v. intonaţie.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

INTONÁŢI//E ~i f. 1) Grad de modulare a vocii în timpul vorbirii; ton. 2) Mod de emitere a sunetelor unei melodii. [G.-D. intonaţiei] /<fr. intonation, it. intonazione
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

INTONÁŢIE s.f. 1. Modulaţia vocii în timpul vorbirii. 2. (Muz.) Manieră de a intona un sunet cu vocea sau cu un instrument. ♦ Faptul de a începe cântarea unei bucăţi vocale. [Gen. -iei, var. intonaţiune s.f. / cf. it. intonazione, fr. intonation].
(Dicţionar de neologisme)

INTONAŢIÚNE s.f. v. intonaţie.
(Dicţionar de neologisme)

intonáţie s. f. (sil. -ţi-e), art. intonáţia (sil. -ţi-a), g.-d. art. intonáţiei; pl. intonáţii, art. intonáţiile (sil. -ţi-i-)
(Dicţionar ortografic al limbii române)

---

Sinonime:
INTONÁŢIE s. 1. v. inflexiune. 2. v. ton.
(Dicţionar de sinonime)