intonațiune
[Sinonime]
INTONÁŢIE, intonaţii, s.f. 1. (Muz.) Emitere (corectă) a înălţimii unui sunet. 2. Variaţie de înălţime a vocii în timpul vorbirii, interpretării unui text etc.; inflexiune, ton, accent. (Var.: (rar) intonaţiúne s.f.] – Din fr. intonation.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
INTONAŢIÚNE s.f. v. intonaţie.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
INTONÁŢI//E ~i f. 1) Grad de modulare a vocii în timpul vorbirii; ton. 2) Mod de emitere a sunetelor unei melodii. [G.-D. intonaţiei] /<fr. intonation, it. intonazione
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
INTONÁŢIE s.f. 1. Modulaţia vocii în timpul vorbirii. 2. (Muz.) Manieră de a intona un sunet cu vocea sau cu un instrument. ♦ Faptul de a începe cântarea unei bucăţi vocale. [Gen. -iei, var. intonaţiune s.f. / cf. it. intonazione, fr. intonation].
(Dicţionar de neologisme)
INTONAŢIÚNE s.f. v. intonaţie.
(Dicţionar de neologisme)
intonáţie s. f. (sil. -ţi-e), art. intonáţia (sil. -ţi-a), g.-d. art. intonáţiei; pl. intonáţii, art. intonáţiile (sil. -ţi-i-)
(Dicţionar ortografic al limbii române)
Sinonime:
INTONÁŢIE s. 1. v. inflexiune. 2. v. ton.
(Dicţionar de sinonime)
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
INTONAŢIÚNE s.f. v. intonaţie.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
INTONÁŢIE s.f. 1. Modulaţia vocii în timpul vorbirii. 2. (Muz.) Manieră de a intona un sunet cu vocea sau cu un instrument. ♦ Faptul de a începe cântarea unei bucăţi vocale. [Gen. -iei, var. intonaţiune s.f. / cf. it. intonazione, fr. intonation].
(Dicţionar de neologisme)
INTONAŢIÚNE s.f. v. intonaţie.
(Dicţionar de neologisme)
intonáţie s. f. (sil. -ţi-e), art. intonáţia (sil. -ţi-a), g.-d. art. intonáţiei; pl. intonáţii, art. intonáţiile (sil. -ţi-i-)
(Dicţionar ortografic al limbii române)
Sinonime:
INTONÁŢIE s. 1. v. inflexiune. 2. v. ton.
(Dicţionar de sinonime)