io dex - definiţie, sinonime, conjugare

io

ioFormulă care precedă, în documentele şi înscrisurile oficiale, numele domnitorilor Ţării Româneşti, şi apoi ai Moldovei. Ngr. ἴω, cf. sl. io, în documentele munteneşti (sec. XIV). Originea sa nu este precizată cu claritate; se pare că este vorba de o abreviere de la ’Iωάννης. În rom. trebuie să se fi confundat cu io, pronunţare vulgară a lui eu, pron. pers. de pers. I sing. Fără circulaţie reală.
(Dicţionarul etimologic român)

IO pron. pers. 1 sg. v. eu (I.) 1. (La nominativ, ţine locul numelui persoanei care vorbeşte, cu funcţiune de subiect) Eu merg. ♢ (În formule de introducere din actele oficiale) Eu, X, declar... 2. (La dativ, în formele mie, îmi, mi) Poveştile isprăvilor lui încă nu mi le-a spus. ♢ (Indică posesiunea) Îmi recitesc pagina din urmă. ♢ (Intră în compunerea verbelor construite cu dativul pronumelui personal) Sărut mâna mătuşii, luându-mi ziua bună. ♢ (Cu valoare de dativ etic) Aici mi-ai fost? 3. (La acuzativ, în formele mine, mă, m-) Oamenii mă laudă. ♢ (Intră în compunerea verbelor reflexive construite cu acuzativul pronumelui personal) M-am trezit târziu. 4. (Urmat de unul, una la diferite cazuri, exprimă ideea de izolare) Mie unuia nu-mi trebuie. [Pr.: (I) ieu. – Var.: (I, pop.) io pron. pers. 1 sg.] [DEX \'98]
(Alte dicţionare)