ISTÓRIE, istorii, s.f. 1. Proces de dezvoltare a fenomenelor naturii şi societăţii. 2. Ştiinţă care studiază dezvoltarea complexă a societăţii, a unui popor etc. ♦ (Concr.) Scriere conţinând evenimente şi fapte care se încadrează în această ştiinţă. 3. (Cu determinarea domeniului) Ştiinţă care studiază dezvoltarea şi schimbările succesive dintr-un anumit domeniu. Istoria limbii. ♦ (Concr.) Lucrare care tratează probleme din aceste domenii. 4. Povestire, naraţiune. 5. (Fam.) întâmplare, păţanie. ♦ Poznă, încurcătură. – Din lat. historia, it. istoria. Cf. fr. h i s t o i r e.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
ISTÓRI//E ~i f. 1) Proces de dezvoltare a fenomenelor din natură şi din societate. 2) Perioadă a evoluţiei umane, posterioară preistoriei şi protoistoriei cunoscută din documente scrise. 3) Ştiinţă care se ocupă cu studiul evoluţiei societăţii omeneşti şi a legităţilor ei de dezvoltare. ~a antică. ~a contemporană. ♢ A intra în ~ a rămâne în memorie. 4) Ştiinţă care studiază succesiunea evoluţiei faptelor într-un anumit domeniu. ~a limbii. ~a teatrului. 5) Relatare succesivă a unor evenimente, fapte; povestire; naraţiune. 6) fam. Întâmplare neprevăzută şi impresionantă care intervine în viaţa cuiva; peripeţie. [G.-D. istoriei; Sil. -ri-e] /<lat., gr. historia
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
istórie (istórii), s.f. – 1. Ştiinţă care studiază dezvoltarea complexă a societăţii, a unui popor etc. – 2. Poveste, relatare. – 3. Conflict, încurcătură, necaz. – 4. Organ genital. – Mr. isturie. Lat. historia sau gr. ἰρτορία (sec. XVII). Accentul istorie, înv., se aude actualmente numai pentru sensurile 3 şi 4. – Der. istorioară, s.f. (anecdotă, povestire distractivă, banc); istornic, adj. (istoric), sec. XVIII, înv.; istoric, adj., din fr. historique; istoricesc, adj. (istoric), sec. XVII, înv.; istoric, s.m. (specialist în istorie), din lat. historicus, sec. XVII; istorisi (var. rară istori), vb. (a povesti, a relata), din gr. ἰρτορῶ, ἰρτορίσω; istoriograf, s.m. (cronicar, istoric), din gr. ἰρτοριόγραφος (sec. XVIII); istoriografie, s.f. (ştiinţă auxiliară istoriei care se ocupă cu studiul evoluţiei concepţiilor şi operelor istorice); preistorie, s.f., din fr. préhistoire; preistoric, adj.
(Dicţionarul etimologic român)
ISTÓRIE s.f. 1. Procesul obiectiv al dezvoltării fenomenelor în natură şi în societate. 2. Ştiinţă care studiază dezvoltarea complexă a societăţii omeneşti, a unui popor, urmărind-o cronologic ca un proces unitar, desfăşurat pe baza unor legi obiective; (p. ext.) ştiinţă care se ocupă cu studiul apariţiei şi dezvoltării faptelor dintr-un anumit domeniu. ♦ Scriere care cuprinde expunerea critică a unor fapte istorice. 3. Povestire, naraţiune. [Gen. -iei. / < lat., gr. historia].
(Dicţionar de neologisme)
ISTORIÁ vb. I. v. historia.
(Dicţionar de neologisme)
ISTÓRIE s. f. 1. proces obiectiv al dezvoltării fenomenelor în natură şi societate. 2. ştiinţă care studiază dezvoltarea societăţii omeneşti în întreaga ei complexitate. 3. ştiinţă care se ocupă cu studiul apariţiei şi dezvoltării faptelor într-un anumit domeniu. ♢ expunerea critică a unor fapte istorice. 4. povestire, naraţiune. 5. (fam.) întâmplare, păţanie; poznă. (< lat., gr. historia, it. istoria, după fr. histoire)
(Marele dicţionar de neologisme)
istórie s. f. (sil. -ri-e), art. istória (sil. -ri-a), g.-d. art. istóriei; pl. istórii, art. istóriile (sil. -ri-i-)
(Dicţionar ortografic al limbii române)
Sinonime:
ISTÓRIE s. v. naraţiune.
(Dicţionar de sinonime)
ISTÓRIE s. v. încurcătură, întâmplare, pă-ţanie, peripeţie, poznă.
(Dicţionar de sinonime)
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
ISTÓRI//E ~i f. 1) Proces de dezvoltare a fenomenelor din natură şi din societate. 2) Perioadă a evoluţiei umane, posterioară preistoriei şi protoistoriei cunoscută din documente scrise. 3) Ştiinţă care se ocupă cu studiul evoluţiei societăţii omeneşti şi a legităţilor ei de dezvoltare. ~a antică. ~a contemporană. ♢ A intra în ~ a rămâne în memorie. 4) Ştiinţă care studiază succesiunea evoluţiei faptelor într-un anumit domeniu. ~a limbii. ~a teatrului. 5) Relatare succesivă a unor evenimente, fapte; povestire; naraţiune. 6) fam. Întâmplare neprevăzută şi impresionantă care intervine în viaţa cuiva; peripeţie. [G.-D. istoriei; Sil. -ri-e] /<lat., gr. historia
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
(Dicţionarul etimologic român)
ISTÓRIE s.f. 1. Procesul obiectiv al dezvoltării fenomenelor în natură şi în societate. 2. Ştiinţă care studiază dezvoltarea complexă a societăţii omeneşti, a unui popor, urmărind-o cronologic ca un proces unitar, desfăşurat pe baza unor legi obiective; (p. ext.) ştiinţă care se ocupă cu studiul apariţiei şi dezvoltării faptelor dintr-un anumit domeniu. ♦ Scriere care cuprinde expunerea critică a unor fapte istorice. 3. Povestire, naraţiune. [Gen. -iei. / < lat., gr. historia].
(Dicţionar de neologisme)
ISTORIÁ vb. I. v. historia.
(Dicţionar de neologisme)
ISTÓRIE s. f. 1. proces obiectiv al dezvoltării fenomenelor în natură şi societate. 2. ştiinţă care studiază dezvoltarea societăţii omeneşti în întreaga ei complexitate. 3. ştiinţă care se ocupă cu studiul apariţiei şi dezvoltării faptelor într-un anumit domeniu. ♢ expunerea critică a unor fapte istorice. 4. povestire, naraţiune. 5. (fam.) întâmplare, păţanie; poznă. (< lat., gr. historia, it. istoria, după fr. histoire)
(Marele dicţionar de neologisme)
istórie s. f. (sil. -ri-e), art. istória (sil. -ri-a), g.-d. art. istóriei; pl. istórii, art. istóriile (sil. -ri-i-)
(Dicţionar ortografic al limbii române)
Sinonime:
ISTÓRIE s. v. naraţiune.
(Dicţionar de sinonime)
ISTÓRIE s. v. încurcătură, întâmplare, pă-ţanie, peripeţie, poznă.
(Dicţionar de sinonime)