jurare dex - definiţie, sinonime, conjugare
JURÁ, jur, vb. I. 1. Tranz. şi refl. A afirma, a declara ceva sub jurământ, a depune un jurământ. ♢ Tranz. A întări, a confirma la judecată, prin jurământ, o depoziţie sau o mărturie. ♢ Refl. A promite prin jurământ. 2. Refl. (Pop.) A se afurisi, a se blestema (pentru a întări cele afirmate). 3. Tranz. (Pop.) A ruga pe cineva cu stăruinţă; a implora, a conjura. – Lat. jurare.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

JURÁRE, jurări, s.f. (Înv.) Acţiunea de a (se) jura şi rezultatul ei; jurământ. ♢ Blestem. – V. jura.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

A JURÁ jur 1 tranz. 1) A promite prin jurământ. ~ fidelitate. 2) (probitatea unor depoziţii, mărturii) A confirma la judecată prin jurământ. 3) pop. (persoane) A ruga cu multă stăruinţă; a implora; a conjura. 2. intranz. A presta un jurământ. /<lat. jurare
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

A SE JURÁ mă jur intranz. 1) A se angaja prin jurământ; a jurui. 2) A se lega prin jurământ pentru a confirma unele afirmaţii; a se afurisi. /<lat. jurare
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

jurá (júr, át), vb. – 1. A întări, a promite prin jurămînt. – 2. A afirma, a declara ceva sub jurămînt. – 3. A blestema, a afurisi. – 4. A obliga sub jurămînt. – 5. A implora, a ruga fierbinte. – 6. (Refl.) A afirma, a declara solemn. – 7. (Refl.) A se angaja, a-şi lua asupră. – Var. (Mold.) giura. Mr. giur, giurare, megl., istr. jur. Lat. iūrāre (Puşcariu 926; Candrea-Dens., 927; REW 4630; DAR), cf. it. giurare, prov., cat., sp., port. jurar, fr. jurer. Este dublet al lui înjura (mr. ngiur, megl. anjur), vb. (a blestema), cu pref. verbal în- (după Puşcariu, 866; Candrea-Dens., 868; Puşcariu, Dacor., VIII, 109 şi DAR, acesta ar proveni din lat. iniūriāre, cf. fr. injurier › rom. injuria. Această ipoteză nu pare probabilă; în celelalte limbi romanice, vb. este neol., iar exemplul sard. ndzurdzare, dat de Puşcariu, nu are valoare, cf. Wagner 112). Der. jurat, s.m. (cetăţean ales să ia parte la judecarea unor cauze penale); jurător, s.m. (martor; funcţionar care a depus jurămîntul); jurămînt, s.n. (afirmare, promisiune solemnă), cf. megl. jurămint, din lat. iūramentum (Puşcariu 928; Candrea-Dens., 929; REW 4628; DAR), sau mai probabil der. intern, cu suf. -mînt, cf. crezămînt, legămînt; jurui, vb. (a promite solemn, a se angaja, a făgădui, a face o promisiune; a promite căsătorie), cuvînt folosit în Mold. şi Trans., pe care Drăganu, Dacor., IV, 759-62 şi DAR îl derivă din mag. gyürü „inel”, gyürüzni „a promite căsătoria” (ipoteză care lasă neexplicat primul sens, curent din sec. XVI, şi care nu pare necesară, avînd în vedere sp. prometer „a se obliga”, prometido „logodnic”); juruită, s.f. (promisiune, obligaţie); juruinţă, s.f. (promisiune). – Din rom. provin mag. zsurál „a blestema” şi rut. žuraty „notabil” (Candrea, Elemente, 408).
(Dicţionarul etimologic român)

DE JÚRE loc. adv. Formulă care invocă latura juridică, legală a unei situaţii, traducându-se „de drept”, „potrivit legii”. [Pron. -iu-., var. de iure. / < lat. de jure – de drept].
(Dicţionar de neologisme)

jurá vb., ind. prez. 1 sg. júr, 3 sg. şi pl. júră
(Dicţionar ortografic al limbii române)

jur-împrejúr loc. adv.
(Dicţionar ortografic al limbii române)

juráre s. f., g.-d. art. jurării; pl. jurări
(Dicţionar ortografic al limbii române)



Sinonime:
JURÁ vb. (înv.) a se făgădui, a se jurui, a sufleţi. (Se ~ că e cum spune.)
(Dicţionar de sinonime)

JURÁ vb. v. afurisi, blestema, conjura, implora.
(Dicţionar de sinonime)

JURÁRE s. v. jurământ, legământ.
(Dicţionar de sinonime)


Cuvinte care încep cu literele: ju jur jura jurar

Cuvinte se termină cu literele: re are rare urare