JURÁ, jur, vb. I. 1. Tranz. şi refl. A afirma, a declara ceva sub jurământ, a depune un jurământ. ♢ Tranz. A întări, a confirma la judecată, prin jurământ, o depoziţie sau o mărturie. ♢ Refl. A promite prin jurământ. 2. Refl. (Pop.) A se afurisi, a se blestema (pentru a întări cele afirmate). 3. Tranz. (Pop.) A ruga pe cineva cu stăruinţă; a implora, a conjura. – Lat. jurare.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
JURÁT1, juraţi, s.m. (În unele state) Cetăţean ales să ia parte la judecarea unor procese penale şi uneori a unor procese civile; jur1. ♢ Curte cu juraţi = curte cu juri. – Din fr. juré, lat. juratus.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
JURÁT2, -Ă, juraţi, -te, adj. (Pop.; adesea substantivat) Blestemat, afurisit; rău, hain. – V. jura.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
A JURÁ jur 1 tranz. 1) A promite prin jurământ. ~ fidelitate. 2) (probitatea unor depoziţii, mărturii) A confirma la judecată prin jurământ. 3) pop. (persoane) A ruga cu multă stăruinţă; a implora; a conjura. 2. intranz. A presta un jurământ. /<lat. jurare
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
A SE JURÁ mă jur intranz. 1) A se angaja prin jurământ; a jurui. 2) A se lega prin jurământ pentru a confirma unele afirmaţii; a se afurisi. /<lat. jurare
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
JURÁ//T ~ţi m. (în vechea organizare judecătorească) Cetăţean ales să participe la soluţionarea unor procese în instanţa judecătorească. /v. a jura
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
jurá (júr, át), vb. – 1. A întări, a promite prin jurămînt. – 2. A afirma, a declara ceva sub jurămînt. – 3. A blestema, a afurisi. – 4. A obliga sub jurămînt. – 5. A implora, a ruga fierbinte. – 6. (Refl.) A afirma, a declara solemn. – 7. (Refl.) A se angaja, a-şi lua asupră. – Var. (Mold.) giura. Mr. giur, giurare, megl., istr. jur. Lat. iūrāre (Puşcariu 926; Candrea-Dens., 927; REW 4630; DAR), cf. it. giurare, prov., cat., sp., port. jurar, fr. jurer. Este dublet al lui înjura (mr. ngiur, megl. anjur), vb. (a blestema), cu pref. verbal în- (după Puşcariu, 866; Candrea-Dens., 868; Puşcariu, Dacor., VIII, 109 şi DAR, acesta ar proveni din lat. iniūriāre, cf. fr. injurier › rom. injuria. Această ipoteză nu pare probabilă; în celelalte limbi romanice, vb. este neol., iar exemplul sard. ndzurdzare, dat de Puşcariu, nu are valoare, cf. Wagner 112). Der. jurat, s.m. (cetăţean ales să ia parte la judecarea unor cauze penale); jurător, s.m. (martor; funcţionar care a depus jurămîntul); jurămînt, s.n. (afirmare, promisiune solemnă), cf. megl. jurămint, din lat. iūramentum (Puşcariu 928; Candrea-Dens., 929; REW 4628; DAR), sau mai probabil der. intern, cu suf. -mînt, cf. crezămînt, legămînt; jurui, vb. (a promite solemn, a se angaja, a făgădui, a face o promisiune; a promite căsătorie), cuvînt folosit în Mold. şi Trans., pe care Drăganu, Dacor., IV, 759-62 şi DAR îl derivă din mag. gyürü „inel”, gyürüzni „a promite căsătoria” (ipoteză care lasă neexplicat primul sens, curent din sec. XVI, şi care nu pare necesară, avînd în vedere sp. prometer „a se obliga”, prometido „logodnic”); juruită, s.f. (promisiune, obligaţie); juruinţă, s.f. (promisiune). – Din rom. provin mag. zsurál „a blestema” şi rut. žuraty „notabil” (Candrea, Elemente, 408).
(Dicţionarul etimologic român)
DE JÚRE loc. adv. Formulă care invocă latura juridică, legală a unei situaţii, traducându-se „de drept”, „potrivit legii”. [Pron. -iu-., var. de iure. / < lat. de jure – de drept].
(Dicţionar de neologisme)
JURÁT s.m. Fiecare dintre cetăţenii care fac parte dintr-o curte cu juri. [Cf. lat. iuratus, fr. juré].
(Dicţionar de neologisme)
JURÁT s. m. cetăţean ales pentru a participa la judecarea unor procese penale; jur. (< fr. juré, lat. iuratus)
(Marele dicţionar de neologisme)
jurá vb., ind. prez. 1 sg. júr, 3 sg. şi pl. júră
(Dicţionar ortografic al limbii române)
jur-împrejúr loc. adv.
(Dicţionar ortografic al limbii române)
jurát adj. m., pl. juráţi; f. sg. jurátă, pl. juráte
(Dicţionar ortografic al limbii române)
jurát s. m., pl. juráţi
(Dicţionar ortografic al limbii române)
Sinonime:
JURÁ vb. (înv.) a se făgădui, a se jurui, a sufleţi. (Se ~ că e cum spune.)
(Dicţionar de sinonime)
JURÁ vb. v. afurisi, blestema, conjura, implora.
(Dicţionar de sinonime)
JURÁT adj., s. v. afurisit, blestemat, câinos, hain, îndrăcit, rău, ticălos.
(Dicţionar de sinonime)
JURÁT s, (JUR.) jur. (Curtea cu ~ţi.)
(Dicţionar de sinonime)
JURÁT s. v. pretor, primar.
(Dicţionar de sinonime)
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
JURÁT1, juraţi, s.m. (În unele state) Cetăţean ales să ia parte la judecarea unor procese penale şi uneori a unor procese civile; jur1. ♢ Curte cu juraţi = curte cu juri. – Din fr. juré, lat. juratus.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
A JURÁ jur 1 tranz. 1) A promite prin jurământ. ~ fidelitate. 2) (probitatea unor depoziţii, mărturii) A confirma la judecată prin jurământ. 3) pop. (persoane) A ruga cu multă stăruinţă; a implora; a conjura. 2. intranz. A presta un jurământ. /<lat. jurare
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
A SE JURÁ mă jur intranz. 1) A se angaja prin jurământ; a jurui. 2) A se lega prin jurământ pentru a confirma unele afirmaţii; a se afurisi. /<lat. jurare
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
JURÁ//T ~ţi m. (în vechea organizare judecătorească) Cetăţean ales să participe la soluţionarea unor procese în instanţa judecătorească. /v. a jura
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
jurá (júr, át), vb. – 1. A întări, a promite prin jurămînt. – 2. A afirma, a declara ceva sub jurămînt. – 3. A blestema, a afurisi. – 4. A obliga sub jurămînt. – 5. A implora, a ruga fierbinte. – 6. (Refl.) A afirma, a declara solemn. – 7. (Refl.) A se angaja, a-şi lua asupră. – Var. (Mold.) giura. Mr. giur, giurare, megl., istr. jur. Lat. iūrāre (Puşcariu 926; Candrea-Dens., 927; REW 4630; DAR), cf. it. giurare, prov., cat., sp., port. jurar, fr. jurer. Este dublet al lui înjura (mr. ngiur, megl. anjur), vb. (a blestema), cu pref. verbal în- (după Puşcariu, 866; Candrea-Dens., 868; Puşcariu, Dacor., VIII, 109 şi DAR, acesta ar proveni din lat. iniūriāre, cf. fr. injurier › rom. injuria. Această ipoteză nu pare probabilă; în celelalte limbi romanice, vb. este neol., iar exemplul sard. ndzurdzare, dat de Puşcariu, nu are valoare, cf. Wagner 112). Der. jurat, s.m. (cetăţean ales să ia parte la judecarea unor cauze penale); jurător, s.m. (martor; funcţionar care a depus jurămîntul); jurămînt, s.n. (afirmare, promisiune solemnă), cf. megl. jurămint, din lat. iūramentum (Puşcariu 928; Candrea-Dens., 929; REW 4628; DAR), sau mai probabil der. intern, cu suf. -mînt, cf. crezămînt, legămînt; jurui, vb. (a promite solemn, a se angaja, a făgădui, a face o promisiune; a promite căsătorie), cuvînt folosit în Mold. şi Trans., pe care Drăganu, Dacor., IV, 759-62 şi DAR îl derivă din mag. gyürü „inel”, gyürüzni „a promite căsătoria” (ipoteză care lasă neexplicat primul sens, curent din sec. XVI, şi care nu pare necesară, avînd în vedere sp. prometer „a se obliga”, prometido „logodnic”); juruită, s.f. (promisiune, obligaţie); juruinţă, s.f. (promisiune). – Din rom. provin mag. zsurál „a blestema” şi rut. žuraty „notabil” (Candrea, Elemente, 408).
(Dicţionarul etimologic român)
DE JÚRE loc. adv. Formulă care invocă latura juridică, legală a unei situaţii, traducându-se „de drept”, „potrivit legii”. [Pron. -iu-., var. de iure. / < lat. de jure – de drept].
(Dicţionar de neologisme)
JURÁT s.m. Fiecare dintre cetăţenii care fac parte dintr-o curte cu juri. [Cf. lat. iuratus, fr. juré].
(Dicţionar de neologisme)
JURÁT s. m. cetăţean ales pentru a participa la judecarea unor procese penale; jur. (< fr. juré, lat. iuratus)
(Marele dicţionar de neologisme)
jurá vb., ind. prez. 1 sg. júr, 3 sg. şi pl. júră
(Dicţionar ortografic al limbii române)
jur-împrejúr loc. adv.
(Dicţionar ortografic al limbii române)
jurát adj. m., pl. juráţi; f. sg. jurátă, pl. juráte
(Dicţionar ortografic al limbii române)
jurát s. m., pl. juráţi
(Dicţionar ortografic al limbii române)
Sinonime:
JURÁ vb. (înv.) a se făgădui, a se jurui, a sufleţi. (Se ~ că e cum spune.)
(Dicţionar de sinonime)
JURÁ vb. v. afurisi, blestema, conjura, implora.
(Dicţionar de sinonime)
JURÁT adj., s. v. afurisit, blestemat, câinos, hain, îndrăcit, rău, ticălos.
(Dicţionar de sinonime)
JURÁT s, (JUR.) jur. (Curtea cu ~ţi.)
(Dicţionar de sinonime)
JURÁT s. v. pretor, primar.
(Dicţionar de sinonime)