juri dex - definiţie, sinonime, conjugare
JUR1, juri, s.m. (Astăzi rar) Jurat1. ♢ (În vechea organizare judecătorească) Curte cu juri = organ de jurisdicţie pentru procese criminale, delicte politice sau de presă, în componenţa căruia intrau juraţi1. – Din fr. jury.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

JUR2, jururi, s.n. Spaţiu în mijlocul căruia se află cineva sau ceva; împrejurime; vecinătate. ♢ Loc. adv. În (sau prin) jur = în (sau prin) preajmă, alături, prin apropiere, împrejur. Din jur = din împrejurimi, dimprejur. (De) jur împrejur = din (sau în) toate părţile. ♢ Loc. prep. În jurul... = a) în preajma...; b) relativ la..., despre...; c) aproximativ în..., cam pe la... Prin jurul... = în apropiere de...; cam pe la...; Din jurul... = pe lângă, din preajma... (De) jur împrejurul... = în preajma... – Lat. gyrus.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

JUR3, jururi, s.n. (Pop.) Jurământ. – Din jura (derivat regresiv).
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

JURÁ, jur, vb. I. 1. Tranz. şi refl. A afirma, a declara ceva sub jurământ, a depune un jurământ. ♢ Tranz. A întări, a confirma la judecată, prin jurământ, o depoziţie sau o mărturie. ♢ Refl. A promite prin jurământ. 2. Refl. (Pop.) A se afurisi, a se blestema (pentru a întări cele afirmate). 3. Tranz. (Pop.) A ruga pe cineva cu stăruinţă; a implora, a conjura. – Lat. jurare.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

JUR1 m. înv. : Curte cu ~i organ de jurisdicţie, în componenţa căruia intrau juraţii. /<fr. jury
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

JUR2 ~uri n. Spaţiu în mijlocul căruia se află cineva sau ceva. ♢ În (sau prin) ~ în apropiere; în preajmă; pe aproape. În ~ul a) în preajmă; în apropiere; b) referitor la...; relativ la ...; despre...; aproximativ în...; cum pe la... (De) ~ împrejur în (sau din) toate părţile. /<lat. gyrus
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

A JURÁ jur 1 tranz. 1) A promite prin jurământ. ~ fidelitate. 2) (probitatea unor depoziţii, mărturii) A confirma la judecată prin jurământ. 3) pop. (persoane) A ruga cu multă stăruinţă; a implora; a conjura. 2. intranz. A presta un jurământ. /<lat. jurare
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

A SE JURÁ mă jur intranz. 1) A se angaja prin jurământ; a jurui. 2) A se lega prin jurământ pentru a confirma unele afirmaţii; a se afurisi. /<lat. jurare
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

jur (-ruri), s.n. – Înconjurare, ocol, împrejmuire. – Var. (Mold.) giur. Mr. giur. Origine incertă. Se consideră reprezentant al lat. gyrus ‹ gr. γῦρος (Philippide, Festgabe Mussafia, 46; Densusianu, Hlr., 80; Cipariu, Gram., 145; Candrea-Dens., 923; REW 3938; DAR; Rosetti, I, 63), cf. it., sp., port. giro, prov. gir; însă der. este dificil de explicat (cf. Graur, BL, V, 100). Rezultatul yiu indică faptulîmprumutul ar trebui să fie posterior sec. X (Rosetti, II, 65), şi prin urmare, nu poate proveni direct din lat.; caz în care rămîne fără o explicaţie satisfăcătoare rezultatul γυ › ğ. Dacă se admite că var. giur e primitivă, s-ar putea presupune că rezultatul gyrus › *gir s-ar fi schimbat ca jimitej(i)umătate sau bucinbucium. Totuşi, această alterare este incertă la vocala tonică, şi nu este necesară o asimilare sau disimilare. Comp. prejur, prep. (înv., în jur de); împrejur, adv. (în locul înconjurător); împrejura, vb. (a înconjura, a încinge), derivat de DAR direct din lat. pop. pergyrāre; împrejurare, s.f. (înconjurare; circumstanţă, condiţie; situaţie, poziţie); împrejurător, adj. (care asediază); împrejuraş (var. împrejurean), s.m. (înv., vecin); împrejurime, s.f. (locul sau ţinutul dimprejur); desprejura, vb. (a descinge; a pune în libertate, a da drumul). – Cf. înconjura.
(Dicţionarul etimologic român)

jurá (júr, át), vb. – 1. A întări, a promite prin jurămînt. – 2. A afirma, a declara ceva sub jurămînt. – 3. A blestema, a afurisi. – 4. A obliga sub jurămînt. – 5. A implora, a ruga fierbinte. – 6. (Refl.) A afirma, a declara solemn. – 7. (Refl.) A se angaja, a-şi lua asupră. – Var. (Mold.) giura. Mr. giur, giurare, megl., istr. jur. Lat. iūrāre (Puşcariu 926; Candrea-Dens., 927; REW 4630; DAR), cf. it. giurare, prov., cat., sp., port. jurar, fr. jurer. Este dublet al lui înjura (mr. ngiur, megl. anjur), vb. (a blestema), cu pref. verbal în- (după Puşcariu, 866; Candrea-Dens., 868; Puşcariu, Dacor., VIII, 109 şi DAR, acesta ar proveni din lat. iniūriāre, cf. fr. injurier › rom. injuria. Această ipoteză nu pare probabilă; în celelalte limbi romanice, vb. este neol., iar exemplul sard. ndzurdzare, dat de Puşcariu, nu are valoare, cf. Wagner 112). Der. jurat, s.m. (cetăţean ales să ia parte la judecarea unor cauze penale); jurător, s.m. (martor; funcţionar care a depus jurămîntul); jurămînt, s.n. (afirmare, promisiune solemnă), cf. megl. jurămint, din lat. iūramentum (Puşcariu 928; Candrea-Dens., 929; REW 4628; DAR), sau mai probabil der. intern, cu suf. -mînt, cf. crezămînt, legămînt; jurui, vb. (a promite solemn, a se angaja, a făgădui, a face o promisiune; a promite căsătorie), cuvînt folosit în Mold. şi Trans., pe care Drăganu, Dacor., IV, 759-62 şi DAR îl derivă din mag. gyürü „inel”, gyürüzni „a promite căsătoria” (ipoteză care lasă neexplicat primul sens, curent din sec. XVI, şi care nu pare necesară, avînd în vedere sp. prometer „a se obliga”, prometido „logodnic”); juruită, s.f. (promisiune, obligaţie); juruinţă, s.f. (promisiune). – Din rom. provin mag. zsurál „a blestema” şi rut. žuraty „notabil” (Candrea, Elemente, 408).
(Dicţionarul etimologic român)

JURI s.m.pl. Curte cu juri = comisie de cetăţeni, care îndeplineau ocazional şi temporar funcţii judiciare. [Cf. fr. juré, engl. jury].
(Dicţionar de neologisme)

JUR s.n. (Franţuzism) Jur-fix = zi de primire a unor familii aristocratice; petrecere care are loc într-o astfel de zi. [Scris şi jour. / < fr. jour-fixe].
(Dicţionar de neologisme)

DE JÚRE loc. adv. Formulă care invocă latura juridică, legală a unei situaţii, traducându-se „de drept”, „potrivit legii”. [Pron. -iu-., var. de iure. / < lat. de jure – de drept].
(Dicţionar de neologisme)

JUR s. m. jurat. o curte cu ~ i = organ de jurisdicţie cu caracter penal format din juri. (< fr. jury)
(Marele dicţionar de neologisme)

juri (juraţi) s. m. pl.
(Dicţionar ortografic al limbii române)

jur-împrejúr loc. adv.
(Dicţionar ortografic al limbii române)

jur (împrejurime, jurământ; petrecere) s. n., pl. júruri
(Dicţionar ortografic al limbii române)

jurá vb., ind. prez. 1 sg. júr, 3 sg. şi pl. júră
(Dicţionar ortografic al limbii române)



Sinonime:
JUR interj. v. zău!
(Dicţionar de sinonime)

JUR s. v. apropiere.
(Dicţionar de sinonime)

JUR s. v. jurat.
(Dicţionar de sinonime)

JUR s. v. jurământ, legământ.
(Dicţionar de sinonime)

JURÁ vb. (înv.) a se făgădui, a se jurui, a sufleţi. (Se ~ că e cum spune.)
(Dicţionar de sinonime)

JURÁ vb. v. afurisi, blestema, conjura, implora.
(Dicţionar de sinonime)


Cuvinte care încep cu literele: ju jur

Cuvinte se termină cu literele: ri uri