labele

LÁBĂ, labe, s.f. 1. Parte a piciorului de la gleznă în jos la animalele patrupede şi la om; partea piciorului pe care calcă păsările (palmipede); p. gener. picior (al unor animale). ♢ Compuse: laba-mâţei = a) ciupercă comestibilă de culoare albă, care creşte prin pădurile umbroase şi umede (Clavaria coralloides); b) ciupercă comestibilă mare cu tulpina albă, groasă şi cărnoasă; creasta-cocoşului (Clavaria flava); laba-ursului = a) nume dat mai multor specii de ciuperci de pădure (Clavaria); b) crucea-pământului; laba-gâştei = a) mică plantă erbacee cu flori roşii-purpurii (Geranium dissectum); b) ridurile formate în jurul ochilor (la persoanele în vârstă); c) (fam.) scris dezordonat, urât. ♦ (Mar.) Labă-de-pisică = încreţitură abia vizibilă a apei mării, semn al unui început de vânt. 2. (Fam. şi depr.) Mână. ♢ Expr. A pune laba (pe cineva sau pe ceva) = a apuca, a înhăţa (pe cineva sau pe ceva). A-i încăpea (sau a-i cădea) în labă = a ajunge la mâna sau la discreţia cuiva. – Din magh. láb.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

LÁB//Ă ~e f. 1) Parte a piciorului de la gleznă în jos. 2) Parte inferioară a piciorului pe care calcă păsările. ♢ ~a- (sau talpa-) gâştei a) ridurile din jurul ochilor; b) scris neîngrijit; c) mică plantă erbacee cu flori roşii-purpurii. 3) Picior al unor animale (câine, lup, urs, pisică etc.). 4) fam. depr. Fiecare dintre cele două membre superioare ale corpului omenesc; mână. ♢ A pune ~a pe cineva (sau pe ceva) a prinde, a apuca, a înhăţa pe cineva (sau ceva). 5): ~a-ursului denumire a mai multor specii de ciuperci comestibile de pădure. [G.-D. labei] /<ung. lab
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

lábă (lábe), s.f. – 1. Partea de jos a piciorului, picior de animal şi, prin extensie, de om. – 2. Picior. – 3. Mînă, gheară. – 4. Paletă, camă la bătătoare. – 5. (Arg.) Pantof. – 6. (Arg.) Masturbare. – 7. (Arg.) Carte de joc de 5 puncte: fratele labei, carte de joc de 4 puncte. Mag. láb „picior” (Cihac, II, 511; DAR; Gáldi, Dict., 93), din sl. lapa, cf. bg., rus., lapa, pol. łapa. – Der. lăbos, adj.; lăbuş, s.m. (nume propriu de cîine); labagiu, s.m. (Arg., onanist), cu suf. -giu; laboş, s.n. (Trans., cratiţă), din mag. lábas „cu labe” (DAR; Gáldi, Dict., 140); lăbănat, adj. (cu picioare lungi).
(Dicţionarul etimologic român)

LABÉLĂ s.f. (Bot.) Petala superioară a corolei orhideelor. [Var. labelum s.n. / < fr. labelle, cf. lat. labellum – buză mică].
(Dicţionar de neologisme)

a avea farmece în labă expr. (intl.) a fi foarte îndemânatic la furtul din buzunare (Notă: Definiţia este preluată din Dicţionar de argou al limbii române, Editura Niculescu, 2007)
(Alte dicţionare)

a cardi o labă expr. (intl.) a da o palmă. (Notă: Definiţia este preluată din Dicţionar de argou al limbii române, Editura Niculescu, 2007)
(Alte dicţionare)

cotu’ şi pişcotu’, labele şi botu’ expr. (glum.) nimic; deloc. (Notă: Definiţia este preluată din Dicţionar de argou al limbii române, Editura Niculescu, 2007)
(Alte dicţionare)

lába-mâţei (bot. ) s. f.
(Dicţionar ortografic al limbii române)

lába-gâştei (rid, scris neîngrijit, plantă) s. f.
(Dicţionar ortografic al limbii române)

lábă-de-iépure (bot.) s. f.
(Dicţionar ortografic al limbii române)

lába-úrsului-róşie (bot.) s. f.
(Dicţionar ortografic al limbii române)

lábă s. f., g.-d. art. lábei; pl. lábe
(Dicţionar ortografic al limbii române)

lába-úrsului (bot.) s. f.
(Dicţionar ortografic al limbii române)

---

Sinonime:
LABA-ÚRSULUI s. v. brânca-ursului, crucea-pământului, piciorul-caprei, piedicuţă.
(Dicţionar de sinonime)

LABA-MÂŢEI s. v. burete-de-conopidă, creasta-cocoşului, drob, drobuşor.
(Dicţionar de sinonime)

LABA-LÚPULUI s. v. piedicuţă, talpa-gâştei.
(Dicţionar de sinonime)

LABA-MÂŢII s. v. parpian.
(Dicţionar de sinonime)

LÁBĂ s. 1. (ANAT.) (reg.) brâncă. (~ la animale.) 2. (BOT.) laba-ursului (Clavaria aurea) = (reg.) bureţi-degetar (pl.), creasta-cocoşului.
(Dicţionar de sinonime)

LÁBĂ s. v. membru inferior, mână, picior.
(Dicţionar de sinonime)