leșui dex - definiţie, sinonime, conjugare

leșui

[Conjugare]
LEŞUÍ, leşuiesc, vb. IV. Tranz. (Reg.) A provoca o stare de slăbiciune, de sfârşeală. – Cf. l e ş i n.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

leşuí (leşuiésc, leşuít), vb. – A slăbi, a lua puterea, a rămîne fără putere. Sl. lišiti „a lipsi”, cf. lehăi. – Der. leşuială, s.f. (slăbire, leşin); leşin, s.n. (slăbiciune, pierderea cunoştinţei), probabil în loc de *leşin(i)e, cf. bg., rus. lišenie „pierdere, privare”; leşina, vb. (a pierde cunoştinţa; a pierde puterea), cf. sb. lješivati „a pierde puterea”; leşinat, adj. (slăbit, fără cunoştinţă; fad, searbăd); leşinătură, s.f. (slăbiciune; stîrpitură). Părerile variază destul cu privire la originea acestor cuvinte. După Cihac, II, 669, leşina (mr. lişinare) ar veni din gr. ỏλιγώνομαι, fiind un cuvînt identic cu a ligni. Pentru Philippide, Principii, 148 şi Iordan, BF, IX, 153 este un der. din leş „cadavru”; după Tiktin, există o legătură între leşin şi lehamite, care pare certă, însă nu pe calea indicată de el. În sfîrşit, după Candrea-Dens., 983; Pascu, I, 108; Densusianu, GS, II, 19; Rosetti, I, 168; Buescu, RPF, III, 356, e vorba de un reprezentant al lat. *laesionāre, din laesiōnem, greu de admis din punct de vedere semantic.
(Dicţionarul etimologic român)

leşuí vb., ind. prez. 1 sg. şi 3 pl. leşuiésc, imperf. 3 sg. leşuiá; conj. prez. 3 sg. şi pl. leşuiáscă
(Dicţionar ortografic al limbii române)


Cuvinte care încep cu literele: le les lesu

Cuvinte se termină cu literele: ui sui esui