leaţ

LEAT, (1, 2) leaturi, s.n., (3) s.m. 1. S.n. (Înv.) An. 2. S.n. (Pop.) Contingent. ♢ Expr. A fi leat cu cineva = a fi de aceeaşi vârstă cu cineva. 3. S.m. Denumire familiară (de adresare) dată unui soldat. – Din sl. lĕto.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

LEAŢ, leaţuri, s.n. Despicătură lungă şi îngustă de lemn, adesea fasonată (în patru muchii), folosită în tâmplărie. [Var.: laţ s.n.] – Din magh. léc.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

LEAT ~uri n. 1) înv. Perioadă de timp care corespunde unei revoluţii a Pământului în jurul Soarelui; an. 2) Contingent în armată. ♢ A fi ~ cu cineva a fi de aceeaşi vârstă cu cineva. [Monosilabic] /<sl. lĕato
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

LEAŢ ~uri n. Bucată lungă şi subţire de lemn (de obicei în patru muchii) folosită în tâmplărie şi la construcţii; şipcă. /<ung. léc
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

leát (leáturi), s.n. – 1. An, dată. – 2. Recrutare, contingent. – 3. Recrut, răcan. – 4. Soldat care aparţine aceluiaşi contingent cu altul, camarad. Sl. lĕto (Miklosich, Slaw. Elem., 29; Miklosich, Lexicon, 351; Cihac, II, 167). Din forma de „a data documentele” sl. vŭ lĕto „în anul”, provine veleat (var. înv. văleat), s.n. (dată; loc, termen; viaţă). – Comp. letopiseţ, s.n. (cronică, anale), din sl. lĕtopisĭcĭ. Cf. îndelete.
(Dicţionarul etimologic român)

leat (soldat) s. m., pl. leţi
(Dicţionar ortografic al limbii române)

leat (an, contingent) s. n., pl. leáturi
(Dicţionar ortografic al limbii române)

leaţ s. n., pl. leáţuri
(Dicţionar ortografic al limbii române)

---

Sinonime:
LEAT s. v. an, contingent.
(Dicţionar de sinonime)

LEAŢ s. v. şipcă.
(Dicţionar de sinonime)