legiuire

LEGIUÍ, legiuiesc, vb. IV. Tranz. (Înv. şi pop.) A hotărî prin lege; a legifera. – Lege + suf. -ui.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

LEGIUÍRE, legiuiri, s.f. (Înv. şi pop.) Acţiunea de a legiui şi rezultatul ei. ♦ Lege (juridică). ♦ Legislaţie. – V. legiui.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

A LEGIU//I ~iésc tranz. 1) A hotărî prin lege. 2) A judeca un proces; a da o sentinţă; a pedepsi. /lege + suf. ~ui
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

legiuí vb. (sil. -giu-), ind. prez. 1 sg. şi 3 pl. legiuiésc, imperf. 3 sg. legiuiá; conj. prez. 3 sg. şi pl. legiuiáscă
(Dicţionar ortografic al limbii române)

legiuíre s. f. (sil. -giu-), g.-d. art. legiuírii; pl. legiuíri
(Dicţionar ortografic al limbii române)

---

Sinonime:
LEGIUÍ vb. v. legaliza, legifera, reglementa.
(Dicţionar de sinonime)

LEGIUÍRE s. v. legalizare, lege, legiferare, legislaţie, reglementare.
(Dicţionar de sinonime)