leuci

LÉUCĂ, leuci, s.f. Parte a carului formată dintr-un lemn încovoiat, cu un capăt îmbucat în osie şi cu celălalt prins de loitră, spre a o sprijini. ♢ Expr. A fi lovit (sau bătut, pălit, trăsnit) cu leuca (în cap) = a) a fi zăpăcit, prostănac, idiot; b) a fi beat. – Din bg. levka.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

LÉU//CĂ ~ci f. Piesă de lemn încovoiată, prinsă cu un capăt de osie, iar cu celălalt capăt de carâmb, care susţine căruţa sau carul. ♢ A fi pălit (sau bătut, trăsnit, lovit) cu ~ca (în cap) a fi zăpăcit, ţicnit; prostănac. [G.-D. leucii; Sil. leu-] /<bulg. levka
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

LEUCÍ, leucesc, vb. IV. Tranz. (Reg.) A bate pe cineva. – Din leucă.
(Dicţionarul limbii române moderne)

léucă (léuci), s.f. – Fuscel de loitră, parte a carului care se sprijină cu un capăt în osie cu celălalt în loitră. Germ. Leichse, prin intermediul mag. löcs (Cihac, II, 170; Tiktin; Scriban). Forma leucă este o reconstrucţie analogică, pornind de la pl. leuci, leoci. Cf. slov. levča, sb. lijevča, bg. levka (acesta din urmă probabil din rom.). – Der. leucaş, adj. (încovoiat, răsucit); leucit, adj. (bătut cu băţul).
(Dicţionarul etimologic român)

léucă s. f. (sil. leu-), g.-d. art. léucii; pl. leuci
(Dicţionar ortografic al limbii române)

---

Sinonime:
LÉUCĂ s. (TEHN.) (reg.) mănuşă, mână, (Munt. şi Dobr.) suian. (~ la car.)
(Dicţionar de sinonime)