locativ dex - definiţie, sinonime, conjugare

locativ

LOCATÍV, -Ă, locativi, -e, s.n., adj. 1. S.n. Caz al flexiunii nominale în unele limbi, care arată locul unde se petrece acţiunea verbului. 2. Adj. Privitor la casele închiriate; al caselor închiriate. ♢ Valoare locativă = venitul pe care îl poate aduce un imobil sau un apartament în cazul închirierii lui. Spaţiu locativ = ansamblul încăperilor locuite sau destinate a fi locuite de cineva. – Din fr. locatif.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

LOCATÍV1 ~e n. Caz al complementului circumstanţial de loc în unele limbi. /<fr. locatif
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

LOCATÍV2 ~ă (~i, ~e) Care ţine de locuinţă; propriu locuinţei. ♢ Spaţiu ~ încăperi locuite sau destinate a fi locuite de cineva. /<fr. locatif
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

LOCATÍV, -Ă adj. Referitor la casele de închiriat. ♢ Valoare locativă = valoare a unui imobil calculată pe baza venitului pe care acesta l-ar putea aduce prin închiriere; spaţiu locativ = ansamblul încăperilor ocupate de cineva. // s.n. (Gram.) Caz în declinarea unor limbi care arată locul unde se află cineva sau ceva sau unde se petrece o acţiune. [Cf. fr. locatif].
(Dicţionar de neologisme)

LOCATÍV, -Ă I. adj. referitor la casele de închiriat. o valoare ~ă = valoare a unui imobil calculată pe baza venitului pe care acesta l-ar putea aduce prin închiriere; spaţiu ~ = ansamblul încăperilor ocupate de cineva. II. s. n. caz al flexiunii nominale (în unele limbi), care arată locul unde se petrece acţiunea verbului. (< fr. locatif)
(Marele dicţionar de neologisme)

locatív adj. m., pl. locatívi; f. sg. locatívă, pl. locatíve
(Dicţionar ortografic al limbii române)

locatív s. n., pl. locatíve
(Dicţionar ortografic al limbii române)


Cuvinte care încep cu literele: lo loc loca locat locati

Cuvinte se termină cu literele: iv tiv ativ cativ ocativ