lăcătuire

LĂCĂTUÍ, lăcătuiesc, vb. IV. Tranz. (Rar) A încuia cu lacătul. – Lacăt + suf. -ui.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

LĂCĂTUÍRE, lăcătuiri, s.f. (Rar) Acţiunea de a lăcătui şi rezultatul ei. – V. lăcătui.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

lăcătuí vb., ind. prez. 1 sg. şi 3 pl. lăcătuiésc, imperf. 3 sg. lăcătuiá; conj. prez. 3 sg. şi pl. lăcătuiáscă
(Dicţionar ortografic al limbii române)

lăcătuíre s. f., g.-d. art. lăcătuírii; pl. lăcătuíri
(Dicţionar ortografic al limbii române)

lăcătuí, lăcătuiésc, vb. IV (reg.) 1. a închide cu lacătul. 2. a-şi face locaş.
(Dicţionar de arhaisme şi regionalisme)