mânecă dex - definiţie, sinonime, conjugare
MẤNECĂ, mâneci, s.f. 1. Parte a îmbrăcămintei care acoperă braţul (în întregime sau în parte). ♢ Expr. A trage (pe cineva) de mânecă = a) a insista, a stărui (pe lângă cineva) pentru a obţine ceva; b) a atrage atenţia (cuiva) că minte sau exagerează. A (nu) se lăsa tras de mânecă = a (nu) se lăsa prea mult rugat. A o băga pe mânecă = a se speria (de consecinţele unei fapte săvârşite); a o sfecli. A scoate din mânecă = a inventa la repezeală o explicaţie, o soluţie etc. 2. (Tehn.) Nume dat unor dispozitive în formă de mânecă (1). 3. (Înv.) Flanc, aripă a unei armate. [Var.: (reg.) mấnică s.f.] – Lat. manica.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

MÂNECÁ, mấnec, vb. I. Refl. şi intranz. (Pop.) A se scula dis-de-dimineaţă; a pleca dis-de-dimineaţă; p. gener. a porni, a pleca. – Lat. manicare.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

MÂNE//CĂ ~ci f. Porţiune a unor obiecte de îmbrăcăminte, care acoperă braţul (până la încheietura mâinii sau până în regiunea cotului). ♢ A da cu ~ci largi a da din toată inima, cu multă bunăvoinţă. A nu se lăsa tras de ~ci a nu se lăsa prea mult rugat. A o băga pe ~ a fi speriat tare; a fi cuprins de frică. A-şi sufleca ~cile a se apuca cu toată seriozitatea de un lucru. Pe sub ~ pe nevăzute; pe neobservate. A trage de ~ (pe cineva) a) a ruga insistent; b) a da de înţelesîntrece măsura, că exagerează. [G.-D. mânecii] /<lat. manica
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

A MÂNECÁ mânec intranz. pop. 1) A se scula în zorii zilei; a se trezi cu noaptea în cap. 2) A pleca dis-de-dimineaţă. /<lat. manicare
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

mînecă (mấneci), s.f. – Parte a îmbrăcămintei care acoperă braţul. – Var. mînică. – Mr. mînică, megl. mǫnică. Lat. mănĭca (Candrea-Dens., 1124; REW 5300; Pascu, I, 119), cf. alb. mëngë, it. manica, prov., sp., port. manga, fr. manche. – Der. mînecar, s.n. (tunică, veston, bluzon; manşon); mînecuţă, s.f. (mînecă; manşetă detaşabilă).
(Dicţionarul etimologic român)

mînecá (mấnec, mânecát), vb. – A se scula devreme. – Megl. mănicat „timpuriu.” Lat. manĭcāre (Densusianu, Hlr., 167; Puşcariu 1084; Candrea-Dens., 1118; REW 5300; Rosetti, I, 169), cf. alb. mëngoń, v. umbr. manecare (Gius. Mazzatinti, Poesie religiose del s. XIV, Bologna, 1881, 15). – Der. mînec, s.n. (rar, zori de zi); mînecare, s.f. (zori); mînecat, s.n. (zori; acţiunea de a mîneca); mînecătoare, s.f. (obicei folcloric în ajunul sărbătorii de Sf. Gheorghe).
(Dicţionarul etimologic român)

mânecă s. f., g.-d. art. mânecii; pl. mâneci
(Dicţionar ortografic al limbii române)

mânecá vb., ind. prez. 1 sg. mânec, 3 sg. şi pl. mânecă
(Dicţionar ortografic al limbii române)



Sinonime:
MÂNECĂ s. v. aripă, capăt, coastă, flanc, margine.
(Dicţionar de sinonime)

MÂNECĂ DE VÂNT s. v. manşă de vânt.
(Dicţionar de sinonime)


Cuvinte care încep cu literele: ma man mane manec

Cuvinte se termină cu literele: ca eca neca aneca