mandră dex - definiţie, sinonime, conjugare
MÁNDRĂ, mandre, s.f. Îngrăditură de nuiele, de stuf sau de şipci, aşezată de-a curmezişul unei ape pentru a înlesni prinderea sau păstrarea peştilor. – Din ngr. mándra.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

MẤNDRU, -Ă, mândri, -e, adj., s.m. şi f. I. Adj. 1. (Adesea urmat de determinări introduse prin prep. „de”). Mulţumit, satisfăcut, încântat; care are un sentiment de demnitate, de încredere în calităţile proprii; demn. 2. Care are încredere exagerată în calităţile proprii; orgolios, îngâmfat, trufaş. 3. (Pop.) Frumos, falnic, măreţ. II. S.m. şi f. (Pop.) Persoană pentru care cineva de sex opus simte o afecţiune deosebită; drag, iubit. – Din sl. mondrŭ „înţelept”.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

MÁNDR//Ă ~e f. Îngrăditură de stuf sau de nuiele aşezată în bălţi pentru prinderea şi păstrarea peştelui viu. /<ngr. mándra
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

MÂNDR//U1 ~ă (~i, ~e) 1) Care are sentimentul demnităţii şi onoarei; demn. 2) Care are o părere exagerată despre calităţile sale; plin de sine; încrezut; îngâmfat; înfumurat; fudul; falnic; semeţ; măreţ. 3) Care este cuprins de un sentiment de satisfacţie (ca urmare a unui succes, a unei reuşite sau a unei victorii). 4) Care inspiră admiraţie; plin de semeţie. /<sl. mondru
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

MÂNDR//U2 ~ă (~i, ~e) m. şi f. Persoană care se află în relaţii de dragoste cu altă persoană de sex opus; iubit. /<sl. mondru
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

mándră (mándre), s.f. – (Dobr.) Îngrăditură de nuiele sau de şipci de-a curmezişul unei ape. – Mr. mandră „gard”. Ngr. μάντρα „gard”, cf. tc., bg., sb. mandra, sp. mandria (Corominas, III, 221).
(Dicţionarul etimologic român)

mîndru (mấndră), adj. – 1. (Înv.) Înţelept, prudent. – 2. Falnic, orgolios. – 3. Frumos, drăguţ. – Megl. mǫndru. Sl. mądrŭ „înţelept” (Miklosich, Slaw. Elem., 31; Cihac, II, 197; Byhan 320; Şeineanu, Semasiol., 206; Conev 58), cf. ceh. moudriti se „a se înfumura”. – Der. mîndră, s.f. (iubită, prietenă); mîndrenie, s.f. (Trans., frumuseţe); mîndreţă (var. mîndreaţă), s.f. (frumuseţe, splendoare; orgoliu, mîndrie); mîndri, vb. refl. (a se crede, a fi orgolios; a se făli); mîndrie, s.f. (înv., înţelepciune; orgoliu); înmîndri, vb. (a iniţia, a deschide ochii), înv., din sl. umądriti se; poşmîndri, vb. ( Banat, a socoti), a cărui der. nu este clară; preamîndru, adj. (înţelept), din sl. prĕmądrŭ; preamîndrie, s.f. (înţelepciune), sec. XVI, înv.
(Dicţionarul etimologic român)

mándră s. f., g.-d. art. mándrei; pl. mándre
(Dicţionar ortografic al limbii române)

mândru adj. m., s. m., art. mândrul, pl. mândri, art. mândrii; f. sg. mândră, g.-d. art. mândrei, pl. mândre
(Dicţionar ortografic al limbii române)

mândra-nópţii (bot.) s. f.
(Dicţionar ortografic al limbii române)



Sinonime:
MÁNDRĂ s. v. mămăligă, ostreţ, stână, târlă.
(Dicţionar de sinonime)

MÂNDRU adj. 1. v. demn. 2. semeţ, ţanţoş, (pop.) dârz, fălos. (Un mers ~.) 3. v. îngâmfat. 4. v. trufaş.
(Dicţionar de sinonime)

MÂNDRU adj. v. arătos, bun, capabil, chipeş, competent, destoinic, dotat, experimentat, falnic, frumos, grandios, impozant, impresionant, impunător, încercat, înţelept, înzestrat, maiestuos, măreţ, minunat, pregătit, priceput, semeţ, splendid, strălucitor, valoros, versat, vrednic.
(Dicţionar de sinonime)



Antonime:
Mândru ≠ modest, simplu, servil, slugarnic, umil, umilit, pocit, urât
(Dicţionar de antonime)


Cuvinte care încep cu literele: ma man mand mandr

Cuvinte se termină cu literele: ra dra ndra andra