MARŢI1, (1) marţi, s.f., (2) adv. 1. S.f. Ziua a doua a săptămânii, care urmează după luni. 2. Adv. În cursul zilei de marţi1 (1); în ziua de marţi1. ♦ (În forma marţea) În fiecare marţi1 (1). – Lat. martis [dies].
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
MARŢI2 s.n. v. marţ1.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
MARŢI f. A doua zi a săptămânii. /<lat. martis
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
MÁRŢEA adv. În fiecare zi de marţi. /<lat. martis
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
márţi s.f. – A doua zi a săptămînii. – Mr. marţi, megl. marţ. Lat. Martis (dies), cf. it. martedì (calabr. marti), prov. dimartz, fr. mardi, cat. dimars, sp. martes, alb. martë (Diez, I, 265; Puşcariu 1035; Candrea-Dens., 1055; REW 5382; Philippide, II, 647). Cf. marţ. – Der. Mărţica (var. Marţuica), s.f. (nume de vacă născută într-o marţi); Marţolea, s.f. (nume de vacă; fantomă care se arată în noaptea de marţi spre miercuri, cu ultimul sens poate prin încrucişare cu mîrţină, mîrţoagă, marţafoi (de la marţi, după Candrea-Dens., 1055 şi Tiktin; din sb. maculja, „vacă roşcată”, după Pascu, Suf., 272 şi Pascu, Beiträge, 17). Marţolea a fost considerat şi ca der. din martie, cf. expresia Marţolea cu fasolea, care echivalează lui ca martie’n post „la fix, nemişcat”.
(Dicţionarul etimologic român)
marţi s. f., art. márţea; pl. marţi, art. márţile
(Dicţionar ortografic al limbii române)
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
MARŢI2 s.n. v. marţ1.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
MÁRŢEA adv. În fiecare zi de marţi. /<lat. martis
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
márţi s.f. – A doua zi a săptămînii. – Mr. marţi, megl. marţ. Lat. Martis (dies), cf. it. martedì (calabr. marti), prov. dimartz, fr. mardi, cat. dimars, sp. martes, alb. martë (Diez, I, 265; Puşcariu 1035; Candrea-Dens., 1055; REW 5382; Philippide, II, 647). Cf. marţ. – Der. Mărţica (var. Marţuica), s.f. (nume de vacă născută într-o marţi); Marţolea, s.f. (nume de vacă; fantomă care se arată în noaptea de marţi spre miercuri, cu ultimul sens poate prin încrucişare cu mîrţină, mîrţoagă, marţafoi (de la marţi, după Candrea-Dens., 1055 şi Tiktin; din sb. maculja, „vacă roşcată”, după Pascu, Suf., 272 şi Pascu, Beiträge, 17). Marţolea a fost considerat şi ca der. din martie, cf. expresia Marţolea cu fasolea, care echivalează lui ca martie’n post „la fix, nemişcat”.
(Dicţionarul etimologic român)
marţi s. f., art. márţea; pl. marţi, art. márţile
(Dicţionar ortografic al limbii române)