marțea

MARŢI¹, (1) marţi, s.f., (2) adv. 1. S.f. Ziua a doua a săptămânii, care urmează după luni. 2. Adv. În cursul zilei de marţi¹ (1); în ziua de marţi¹. ♦ (În forma marţea) În fiecare marţi¹ (1). – Lat. martis [dies].
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

MARŢI² s.n. v. marţ¹.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

MARŢI f. A doua zi a săptămânii. /<lat. martis
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

MÁRŢEA adv. În fiecare zi de marţi. /<lat. martis
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

márţi s.f. – A doua zi a săptămînii. – Mr. marţi, megl. marţ. Lat. Martis (dies), cf. it. martedì (calabr. marti), prov. dimartz, fr. mardi, cat. dimars, sp. martes, alb. martë (Diez, I, 265; Puşcariu 1035; Candrea-Dens., 1055; REW 5382; Philippide, II, 647). Cf. marţ. – Der. Mărţica (var. Marţuica), s.f. (nume de vacă născută într-o marţi); Marţolea, s.f. (nume de vacă; fantomă care se arată în noaptea de marţi spre miercuri, cu ultimul sens poate prin încrucişare cu mîrţină, mîrţoagă, marţafoi (de la marţi, după Candrea-Dens., 1055 şi Tiktin; din sb. maculja, „vacă roşcată”, după Pascu, Suf., 272 şi Pascu, Beiträge, 17). Marţolea a fost considerat şi ca der. din martie, cf. expresia Marţolea cu fasolea, care echivalează lui ca martie’n post „la fix, nemişcat”.
(Dicţionarul etimologic român)

marţi s. f., art. márţea; pl. marţi, art. márţile
(Dicţionar ortografic al limbii române)