martoră dex - definiţie, sinonime, conjugare
MÁRTOR, -Ă, martori, -e, s.m. şi f. 1. Persoană care asistă sau a asistat la o întâmplare, la o discuţie, la un eveniment etc. (şi care poate relata sau atesta cum au decurs faptele). ♢ Expr. Dumnezeu mi-e martor! = jur că spun adevărul! 2. Persoană chemată să declare în faţa unei instanţe judecătoreşti sau a altui for de cercetare, tot ce ştie în legătură cu un fapt pe care îl cunoaşte direct. ♦ Persoană chemată, conform legii, să asiste la întocmirea unor acte, pe care le cunoaşte direct. ♦ Persoană chemată, conform legii, să asiste la întocmirea unor acte, pe care le semnează pentru a le da valoare legală. 3. Fiecare dintre reprezentanţii celor două persoane care urmează să se bată în duel. ♢ Expr. A trimite (cuiva) martori = a provoca (pe cineva) la duel. 4. Probă de referinţă folosită la experienţele de laborator. 5. (În sintagma) Martor de eroziune = înălţime de dimensiuni variabile, care reprezintă restul unei suprafeţe atacate de eroziune. [Var.: (pop.) mártur, -ă s.m. şi f.] – Lat. martyr.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

MÁRTOR ~ă (~i, ~e) m. şi f. 1) Persoană care asistă sau a asistat la desfăşurarea unui eveniment. 2) Persoană care dă lămuriri în faţa unui organ judiciar în legătură cu anumite fapte, pe care le cunoaşte şi care pot ajuta la soluţionarea unui proces. 3) înv. Persoană care însoţea pe fiecare dintre participanţii la un duel. 4) tehn. Punct fix după care se fac măsurători în lucrările de construcţii. /<lat. martyr
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

mártor (mártori), s.m. – Persoană care asistă sau a asistat la ceva. – Var. martur. Gr. μάρτυρ, prin intermediul lat. vulg. martur (Densusianu, Hlr., 88; Murnu 35; Roesler 572; Puşcariu 1036; Candrea-Dens., 1057; REW 5385), cf. alb. martür, v. it. martore (Battisti, III, 2378), sard. màrturu „invalid”; calabr. marture „martir”, lomb. màrtul „sfînt”. E dubletul lui martir, s.m., din ngr. μάρτυρ (sec. XVIII), uneori pronunţat accentuat, ca în fr. martyr, cf. mr., megl. martir. Der. mărturie, s.f. (înv., spovedanie; depoziţie; înv. şi pop., martor; medalie comemorativă a unui botez; probă, semn), din gr. μαρτυρία; mărturisi, vb. (înv., a predica; a spovedi; a recunoaşte; a atesta, a depune mărturie), din gr. μαρτυρώ, aorist μαρτυρήσω, în parte prin intermediul sl. marturisati, cf. alb. martūris; mărturiseală, s.f. (spovedanie); mărturisitor, adj. (duhovnic; martir; martor). – Der. neol. martir (var. înv. martiriu), s.n., din fr. martyre sau it. martir(i)o; martiric, adj. (de martir), cuvînt forţat la Gala Galaction; martiriza, vb., din fr. martyriser; martirologiu, s.n., din ngr. μαρτυρλόγιον sau lat. meg. martyrologium.
(Dicţionarul etimologic român)

mártor s. m., pl. mártori
(Dicţionar ortografic al limbii române)

mártoră s. f., g.-d. art. mártorei; pl. mártore
(Dicţionar ortografic al limbii române)



Sinonime:
MÁRTOR s. 1. (JUR.) (înv. şi reg.) mărturie, (Transilv.) tanău, (înv.) declarant, mărturisitor. (~ într-un proces.) 2. spectator. (~ neputincios la încăierare.)
(Dicţionar de sinonime)

MÁRTOR s. v. martir, mucenic.
(Dicţionar de sinonime)


Cuvinte care încep cu literele: ma mar mart marto martor

Cuvinte se termină cu literele: ra ora tora rtora artora