meșter

MÉŞTER, -Ă, meşteri, -e, s.m. şi f., adj. 1. S.m. şi f. Persoană care are şi practică o meserie; (în special) meseriaş cu calificare superioară, care are, de obicei, sarcina de a îndruma şi alţi lucrători şi de a conduce o secţie productivă într-o întreprindere sau într-un atelier; maistru. ♢ Expr. Meşter-strică (şi drege de frică), se spune despre un meseriaş prost sau despre un om neîndemânatic. ♦ Proprietar al unui atelier (în raport cu angajaţii săi). ♦ (Rar) Nume dat profesorilor care predau, în trecut, discipline (auxiliare) ca muzica, desenul etc. 2. S.m. şi f., adj. (Om) talentat, priceput, îndemânatic, abil; (persoană) care posedă multe cunoştinţe. 3. S.m. şi f. (Astăzi rar) Persoană care a adus contribuţii (foarte) valoroase într-un anumit domeniu de activitate; maestru. – Din magh. meşter.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

MÉŞTER ~i m. 1) Persoană specializată într-o meserie. ~-tâmplar. 2) Muncitor calificat care îndrumă alţi muncitori sau care conduce un sector de producţie; maistru. 3) Persoană care dă dovadă de pricepere, de iscusinţă într-un anumit gen de activitate. /<ung. mester
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

méşter (méşteri), s.m. – 1. Maestru, maistru. – 2. (Adj.) Expert, cunoscător. Germ. Meister, prin intermediul sl. mestru (Cihac, II, 194), sau mai sigur din mag. mester (Tiktin; Candrea; Gáldi, Dict., 94), cf. ngr. μάστορας, alb. mještrë, tc. mehter, slov. mešter. Cf. Şi măestru. Meşter-grindă, s.f. (grinda principală), folosită în Trans., este calc din mag. Cuvîntul apare în doc. slavorom. din 1404. Der. meşteră, adj. f. (expertă, dibace); meştereasă, s.f. (femeie practică, experimentată); meşteri, vb. (a lucra; a se întreţine); meşterie, s.f. (meserie, disciplină); meşteriţă, s.f. (femeie dibace); meşteresc, adj. (de meşter, artistic); meşteşug (var. meşterşug), s.n. (ocupaţie, profesiune; industrie, disciplină, îndemînare; tertip, vicleşug), din mag. mesterség (Cihac, II, 515; Gáldi, Dict., 94), cu r păstrat în sec. XVII; meşterşugui, vb. (a lucra), sec. XVII, înv.; meşteşugar, s.m. (muncitor; artizan); meşteşugăreţ, adj. (muncitor, dibaci); meşteşugi, vb. (a lucra artistic; a învăţa, a deprinde, a inventa, a urzi, a unelti); meşteşugos, adj. (dibaci, iscusit).
(Dicţionarul etimologic român)

méşter s. m., adj. m., pl. méşteri; f. sg. méşteră, g.-d. art. méşterei, pl. méştere
(Dicţionar ortografic al limbii române)

---

Sinonime:
MÉŞTER s. v. faurmaur, maestru, meseriaş, meştergrindă, meşteşugar.
(Dicţionar de sinonime)

MÉŞTER s., adj. 1. s. v. maistru. 2. adj. v. îndemînatic.
(Dicţionar de sinonime)