mendre

MÉNDRE s.f. pl. (Fam.; în expr.) A-şi face mendrele (cu cineva) = a) a-şi face toate gusturile, a-şi satisface capriciile; a-şi face de cap; b) a-şi bate joc de cineva; a necinsti, a batjocori o femeie. – Et. nec.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

MÉNDRE f. pl.: A-şi face ~le a-şi face de cap; a-şi satisface capriciile. /Orig. nec.
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

méndre s.f. pl. – Capricii toane, pofte. Origine expresivă, cf. mandră, s.f. (terci de mălai), handră, buleandră, fleand(u)ră, şandra-mandra etc. S-a propus ca etimon alb. mendur „manieră, fel” (Cihac, II, 718; cf. Philippide, II, 723); lat. mendulum (Philippide, Principii, 151); germ. dialectal Männerle (Tiktin). Pentru mandră (pl. mendre, cf. Scriban), pare dubioasă der. sugerată de Bogrea, Dscor., IV, 832, din ţig. mandró.
(Dicţionarul etimologic român)

méndre s. f. pl.
(Dicţionar ortografic al limbii române)