metal

METÁL, metale, s.n. 1. Nume generic dat oricărui element chimic cu luciu caracteristic, bun conducător de căldură şi de electricitate, maleabil şi ductil, de obicei solid la temperatura obişnuită; p. ext. aliaj format din două sau mai multe asemenea elemente chimice, din aceste elemente şi alte materiale etc. ♢ Metal nobil = metal care se găseşte în natură în cantităţi mici şi care se oxidează sau se alterează cu greutate. Metal preţios = aurul, platina şi argintul. Metal rar = metal care se găseşte în cantităţi mici sau în stare dispersă în scoarţa Pământului. ♦ Fig. Bani. 2. (Pop.; la pl.) Substanţă chimică. [Pl. şi: (rar) metaluri] – Din fr. métal, germ. Metall.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

METÁL ~e n. Element chimic cu luciu specific, caracterizat prin conductibilitate termică şi electrică, opacitate, ductibilitate şi maleabilitate. /<fr. métal, germ. Metall
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

METÁL s.n. 1. Element chimic cu luciu caracteristic, bun conducător de căldură şi de electricitate, ductil şi maleabil, de obicei solid la temperatura obişnuită. 2. Aliaj al unor metale (1). [Pl. -le, -luri. / cf. fr. métal, germ. Metall < lat. metallun].
(Dicţionar de neologisme)

METÁL¹, metale, s.n. Element chimic cu luciu caracteristic, bun conducător de căldură şi electricitate, ductil şi maleabil, solid la temperatură obişnuită. (din fr. métal, germ. Metall, lat. metallum)
(Marele dicţionar de neologisme)

METAL-² elem. v. Metalo-.
(Marele dicţionar de neologisme)

heavy métal [pron. hévi métăl] s. n.
(Dicţionar ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, ediţia a II-a)

metál s. n., pl. metále
(Dicţionar ortografic al limbii române)

---

Sinonime:
METÁL s. (CHIM.) (înv.) madem.
(Dicţionar de sinonime)