meu

MEU, MEA, mei, mele, pron. pos., adj. pos. I. Pron. pos. (Precedat de art. „al”, „a”, „ai”, „ale”; înlocuieşte numele obiectului posedat de vorbitor precum şi numele vorbitorului) A mea e cartea. ♢ (La m. pl., înlocuieşte numele familiei sau rudelor vorbitorului) Ai mei au plecat. ♢ (Înlocuieşte numele avutului, bunurilor, preocupărilor etc. vorbitorului) Am şi eu ale mele. ♢ Expr. (În legătură cu verbe ca „a rămâne”, „a fi” etc.) Pe-a mea = după dorinţa sau după părerea vorbitorului. II. Adj. pos. 1. (Indică posesiunea) Care aparţine vorbitorului. Cartea mea e bună. 2. (Indică dependenţa, legătura reciprocă de înrudire, de prietenie, de vecinătate etc.) Tatăl meu este doctorul spitalului. 3. (Indică apartenenţa) Care ţine de cel care vorbeşte; care îi este propriu. Glasul meu. 4. (Indică subiectul, autorul unei acţiuni) Greşeala mea. 5. (Indică obiectul direct sau indirect al unei acţiuni) Mama grija mea o are. 6. Care constituie obiectul unei preocupări a vorbitorului. – Lat. meus, mea.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

MEU¹ mea (mei, méle) pron. pos. (precedat de art. al, a, ai, ale înlocuieşte numele obiectului posedat de vorbitor, precum şi numele vorbitorului) Are un manual ca al meu. ♢ Pe-a mea după cum doresc eu. Ai mei membrii familiei sau rudele vorbitorului. /<lat. meus, mea
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

MEU² mea (mei, méle) adj. pos. 1) Care aparţine vorbitorului. Cartea mea. 2) Care se află într-un anumit raport (de rudenie, de prietenie etc.) cu cel ce vorbeşte. Fratele meu e la serviciu. /<lat. meus, mea
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

méu (-éa), adj. şi pron. pos. – Mr. neu, meu, megl., istr. meu. Lat. meus (Puşcariu 1074; Candrea-Dens., 1091; REW 5556), cf. it. mio (sard. meu), prov. mieu, cat., port. meu, sp. mío. Rezultatul normal, mieu, a pierdut diftongul, prin analogie cu f. mea (Rosetti, BL, V, 34; Rosetti, Mélanges, 173), sau, mai curînd, cu pl. mei. Fără îndoială, datorită unui obicei neîntemeiat, introdus de actorul C. Nottara, dicţiunea teatrală obişnuieşte să pronunţe mieu.
(Dicţionarul etimologic român)

míe pron. pers. în dativ. Lat. mĭhi (Candrea-Dens., 1099). Se foloseşte în patru feluri diferite: mie în poziţie tare, ca în sp. a mí, şi totdeauna împreună cu una dintre celelalte trei forme: mie nu mi-au spus; mi (cu i vocalic), înaintea altor pronume: mi s-a spus, mi l-a dat; mi (cu i consonantic) în poziţie enclitică sau proclitică: mi-a adus, dîndu-mi; îmi în următoarele cazuri: îmi pare, îmi aduc aminte, valoare emfatică, faţă de mi-a duc aminte, pronunţare familiară.
(Dicţionarul etimologic român)

ce puii mei! expr. ce naiba! (Notă: Definiţia este preluată din Dicţionar de argou al limbii române, Editura Niculescu, 2007)
(Alte dicţionare)

mei-tătărésc s. m.
(Dicţionar ortografic al limbii române)

mei-păduréţ s. m.
(Dicţionar ortografic al limbii române)

mei-nebún s. m.
(Dicţionar ortografic al limbii române)

meu/al meu adj. m., pl. mei/ ai mei; f. sg. mea/a mea, g.-d. méle/a méle , pl. méle/ale méle (şi: -meu m. sg., -mea f. sg., -mii/-mei g.-d. f. sg., în îmbinări ca fráte-meu, sóră-mea)
(Dicţionar ortografic al limbii române)

meu (precedat de al) pr. m., pl. ai mei, g.-d. álor mei; f. sg. a mea, pl. ále méle, g.-d. álor méle
(Dicţionar ortografic al limbii române)

mei-păsărésc s. m.
(Dicţionar ortografic al limbii române)

mei-lúng s. m.
(Dicţionar ortografic al limbii române)

---

Sinonime:
MEI SĂLBÁTIC s. v. meişor.
(Dicţionar de sinonime)

MEI-NEBÚN s. v. mohor.
(Dicţionar de sinonime)

MEI-PĂDURÉŢ s. v. meişor.
(Dicţionar de sinonime)

MEI-PĂSĂRÉSC s. v. mohor.
(Dicţionar de sinonime)

MEI-TĂTĂRÉSC s. v. mătură.
(Dicţionar de sinonime)

MEU adj. (ca pl. al modestiei) nostru. (Cartea ~ s-a bucurat de succes.)
(Dicţionar de sinonime)

MEI-LÚNG s. v. iarba-cănăraşului.
(Dicţionar de sinonime)