MÉŞTER, -Ă, meşteri, -e, s.m. şi f., adj. 1. S.m. şi f. Persoană care are şi practică o meserie; (în special) meseriaş cu calificare superioară, care are, de obicei, sarcina de a îndruma şi alţi lucrători şi de a conduce o secţie productivă într-o întreprindere sau într-un atelier; maistru. ♢ Expr. Meşter-strică (şi drege de frică), se spune despre un meseriaş prost sau despre un om neîndemânatic. ♦ Proprietar al unui atelier (în raport cu angajaţii săi). ♦ (Rar) Nume dat profesorilor care predau, în trecut, discipline (auxiliare) ca muzica, desenul etc. 2. S.m. şi f., adj. (Om) talentat, priceput, îndemânatic, abil; (persoană) care posedă multe cunoştinţe. 3. S.m. şi f. (Astăzi rar) Persoană care a adus contribuţii (foarte) valoroase într-un anumit domeniu de activitate; maestru. – Din magh. meşter.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
MÉŞTER ~i m. 1) Persoană specializată într-o meserie. ~-tâmplar. 2) Muncitor calificat care îndrumă alţi muncitori sau care conduce un sector de producţie; maistru. 3) Persoană care dă dovadă de pricepere, de iscusinţă într-un anumit gen de activitate. /<ung. mester
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
méşter (méşteri), s.m. – 1. Maestru, maistru. – 2. (Adj.) Expert, cunoscător. Germ. Meister, prin intermediul sl. mestru (Cihac, II, 194), sau mai sigur din mag. mester (Tiktin; Candrea; Gáldi, Dict., 94), cf. ngr. μάστορας, alb. mještrë, tc. mehter, slov. mešter. Cf. Şi măestru. Meşter-grindă, s.f. (grinda principală), folosită în Trans., este calc din mag. Cuvîntul apare în doc. slavorom. din 1404. Der. meşteră, adj. f. (expertă, dibace); meştereasă, s.f. (femeie practică, experimentată); meşteri, vb. (a lucra; a se întreţine); meşterie, s.f. (meserie, disciplină); meşteriţă, s.f. (femeie dibace); meşteresc, adj. (de meşter, artistic); meşteşug (var. meşterşug), s.n. (ocupaţie, profesiune; industrie, disciplină, îndemînare; tertip, vicleşug), din mag. mesterség (Cihac, II, 515; Gáldi, Dict., 94), cu r păstrat în sec. XVII; meşterşugui, vb. (a lucra), sec. XVII, înv.; meşteşugar, s.m. (muncitor; artizan); meşteşugăreţ, adj. (muncitor, dibaci); meşteşugi, vb. (a lucra artistic; a învăţa, a deprinde, a inventa, a urzi, a unelti); meşteşugos, adj. (dibaci, iscusit).
(Dicţionarul etimologic român)
méşter s. m., adj. m., pl. méşteri; f. sg. méşteră, g.-d. art. méşterei, pl. méştere
(Dicţionar ortografic al limbii române)
Sinonime:
MÉŞTER s. v. faurmaur, maestru, meseriaş, meştergrindă, meşteşugar.
(Dicţionar de sinonime)
MÉŞTER s., adj. 1. s. v. maistru. 2. adj. v. îndemînatic.
(Dicţionar de sinonime)
MÉŞTERĂ s. v. babă, vrăjitoare.
(Dicţionar de sinonime)
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
MÉŞTER ~i m. 1) Persoană specializată într-o meserie. ~-tâmplar. 2) Muncitor calificat care îndrumă alţi muncitori sau care conduce un sector de producţie; maistru. 3) Persoană care dă dovadă de pricepere, de iscusinţă într-un anumit gen de activitate. /<ung. mester
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
(Dicţionarul etimologic român)
méşter s. m., adj. m., pl. méşteri; f. sg. méşteră, g.-d. art. méşterei, pl. méştere
(Dicţionar ortografic al limbii române)
Sinonime:
MÉŞTER s. v. faurmaur, maestru, meseriaş, meştergrindă, meşteşugar.
(Dicţionar de sinonime)
MÉŞTER s., adj. 1. s. v. maistru. 2. adj. v. îndemînatic.
(Dicţionar de sinonime)
MÉŞTERĂ s. v. babă, vrăjitoare.
(Dicţionar de sinonime)