miasmă

MIÁSMĂ, miasme, s.f. Emanaţie rău mirositoare; duhoare, putoare, exalaţie. [Pr.: mi-as-] – Din fr. miasme.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

MIÁSM//Ă ~e f. livr. Miros neplăcut; emanaţie rău mirositoare; duhoare; putoare. [Sil. mi-as-] /<fr. miasme
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

miásmă (miásme), s.f. – Duhoare. Fr. miasme. – Der. miasmatic, adj., din fr. miasmatique; înmiasma, vb. (a răspîndi mirosuri urîte).
(Dicţionarul etimologic român)

MIÁSMĂ s.f. Emanaţie nesănătoasă, miros urât provenit din materii organice în descompunere; duhoare. [Pron. -mi-as-. / < fr. miasme, cf. gr. miasma – murdărie, pată].
(Dicţionar de neologisme)

MIÁSMĂ s. f. emanaţie urât mirositoare; duhoare. (< fr. miasme, gr. miasma)
(Marele dicţionar de neologisme)

miásmă s. f. (sil. mi-as-), g.-d. art. miásmei; pl. miásme
(Dicţionar ortografic al limbii române)

---

Sinonime:
MIÁSMĂ s. v. putoare.
(Dicţionar de sinonime)

---

Antonime:
Miasmă ≠ aromă, balsam
(Dicţionar de antonime)