MIÉRE s.f. Substanţă semilichidă, gălbuie, dulce şi aromată, foarte bogată în zaharuri, vitamine şi enzime, culeasă şi produsă de albine din nectarul florilor. ♢ Luna de miere = prima lună din viaţa conjugală. ♢ Loc. adj. De miere = generos, bun. ♦ Nectarul florilor. ♢ Compus: mierea-ursului = a) plantă erbacee cu frunzele catifelate, cu flori albastre-violete sau roşii (Pulmonaria officinalis); b) sâmbovină. – Lat. mel.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
MIERÍU1, -ÍE, mierii, adj. (Reg.) Albastru (deschis). – Mier (reg. „albastru” < lat.) + suf. -iu.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
MIERÍU2, -ÍE, mierii, adj. De culoarea mierii. – Miere + suf. -iu.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
MIÉR//E f. 1) Substanţă semilichidă, cu gust dulce şi cu aromă plăcută, bogată în zaharuri şi vitamine, produsă de albine din nectarul florilor. ♢ Luna de ~ prima lună de viaţă conjugală a tinerilor căsătoriţi. 2) Lichid dulce secretat, mai ales, de florile melifere; nectar. 3): ~ea-ursului plantă erbacee cu frunze catifelate şi cu flori roşii, violete sau albastre. [G.-D. mierii] /<lat. mel
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
miére s.f. – Substanţă dulce produsă de albine. – Mr. ńere, ńare, megl. (m)ńari, istr. ml’ǫre. Lat. *melem, în loc de mellem, de la mel (Puşcariu 1072; Candrea-Dens., 1103; Iordan, Dift., 114; REW 5469), probabil datorat analogiei cu fel, sal; cf. alb. mjal (Meyer 280; Philippide, II, 647); it. m(i)ele (sicil. mieri), prov., cat., port. mel, sp. mel. – Der. mieriu (var. meriu, mierei), adj. (de culoarea mierii, auriu); mieros, adj. (dulceag); mi(e)ruţă, s.f. (limba mielului, Anchusa officinalis). Mierliu, adj. (cam tulbure), cuvînt folosit în Olt., pentru a arăta că apele unui rîu nu sînt chiar limpezi după ploaie, este o var. a lui mieriu, cu l expresiv (după Puşcariu, Dacor., VI, 406 şi Candrea, din lat. *merulus „curat”).
(Dicţionarul etimologic român)
miérea-cúcului (bot.) s. f.
(Dicţionar ortografic al limbii române)
miére s. f., g.-d. art. miérii
(Dicţionar ortografic al limbii române)
miérea-úrsului (bot.) s. f.
(Dicţionar ortografic al limbii române)
mieríu (albastru-deschis, de culoarea mierii) adj. m., f. mieríe; pl. m. şi f. mieríi
(Dicţionar ortografic al limbii române)
Sinonime:
MIEREA-ÚRSULUI s. v. cuscrişor, melisă, omag, roiniţă, tătăneasă.
(Dicţionar de sinonime)
MIÉRE s. 1. (pop.) mană. (~ de albine.) 2. (BOT.) mierea-ursului = a) (Pulmonaria officinalis) cuscrişor, (rar) pulmonariţă, (înv. şi reg.) plămânărică, (reg.) cuscrior, cuscru, plămânare, plămânariţă, plămânăriţă, sudoare, iarba-plu-mânei; b) (Pulmonaria mollissima) plămânare, (înv. şi reg.) plămânărică, (reg.) plămânărea; c) v. sâmbovină.
(Dicţionar de sinonime)
MIÉRE s. v. magiun, nectar, zaharoză, zahăr.
(Dicţionar de sinonime)
MIERÍU adj. v. albăstriu, albăstrui.
(Dicţionar de sinonime)
PIATRĂ-MIERÍE s. v. calcantit, sulfat de cupru.
(Dicţionar de sinonime)
MIERIÍ vb. v. albăstri, înălbăstri.
(Dicţionar de sinonime)
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
MIERÍU1, -ÍE, mierii, adj. (Reg.) Albastru (deschis). – Mier (reg. „albastru” < lat.) + suf. -iu.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
MIÉR//E f. 1) Substanţă semilichidă, cu gust dulce şi cu aromă plăcută, bogată în zaharuri şi vitamine, produsă de albine din nectarul florilor. ♢ Luna de ~ prima lună de viaţă conjugală a tinerilor căsătoriţi. 2) Lichid dulce secretat, mai ales, de florile melifere; nectar. 3): ~ea-ursului plantă erbacee cu frunze catifelate şi cu flori roşii, violete sau albastre. [G.-D. mierii] /<lat. mel
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
miére s.f. – Substanţă dulce produsă de albine. – Mr. ńere, ńare, megl. (m)ńari, istr. ml’ǫre. Lat. *melem, în loc de mellem, de la mel (Puşcariu 1072; Candrea-Dens., 1103; Iordan, Dift., 114; REW 5469), probabil datorat analogiei cu fel, sal; cf. alb. mjal (Meyer 280; Philippide, II, 647); it. m(i)ele (sicil. mieri), prov., cat., port. mel, sp. mel. – Der. mieriu (var. meriu, mierei), adj. (de culoarea mierii, auriu); mieros, adj. (dulceag); mi(e)ruţă, s.f. (limba mielului, Anchusa officinalis). Mierliu, adj. (cam tulbure), cuvînt folosit în Olt., pentru a arăta că apele unui rîu nu sînt chiar limpezi după ploaie, este o var. a lui mieriu, cu l expresiv (după Puşcariu, Dacor., VI, 406 şi Candrea, din lat. *merulus „curat”).
(Dicţionarul etimologic român)
miérea-cúcului (bot.) s. f.
(Dicţionar ortografic al limbii române)
miére s. f., g.-d. art. miérii
(Dicţionar ortografic al limbii române)
miérea-úrsului (bot.) s. f.
(Dicţionar ortografic al limbii române)
mieríu (albastru-deschis, de culoarea mierii) adj. m., f. mieríe; pl. m. şi f. mieríi
(Dicţionar ortografic al limbii române)
Sinonime:
MIEREA-ÚRSULUI s. v. cuscrişor, melisă, omag, roiniţă, tătăneasă.
(Dicţionar de sinonime)
MIÉRE s. 1. (pop.) mană. (~ de albine.) 2. (BOT.) mierea-ursului = a) (Pulmonaria officinalis) cuscrişor, (rar) pulmonariţă, (înv. şi reg.) plămânărică, (reg.) cuscrior, cuscru, plămânare, plămânariţă, plămânăriţă, sudoare, iarba-plu-mânei; b) (Pulmonaria mollissima) plămânare, (înv. şi reg.) plămânărică, (reg.) plămânărea; c) v. sâmbovină.
(Dicţionar de sinonime)
MIÉRE s. v. magiun, nectar, zaharoză, zahăr.
(Dicţionar de sinonime)
MIERÍU adj. v. albăstriu, albăstrui.
(Dicţionar de sinonime)
PIATRĂ-MIERÍE s. v. calcantit, sulfat de cupru.
(Dicţionar de sinonime)
MIERIÍ vb. v. albăstri, înălbăstri.
(Dicţionar de sinonime)