mințit dex - definiţie, sinonime, conjugare
MINŢÍ, mint, vb. IV. 1. Intranz. A face afirmaţii care denaturează în mod intenţionat adevărul, a spune minciuni. ♢ Expr. (Fam.) Minte de stinge (sau de stă soarele-n loc, de-ţi stă ceasul, de-ngheaţă apele), se spune despre un om foarte mincinos. 2. Tranz. A induce în eroare pe cineva; a înşela. ♢ Expr. A-şi minţi foamea = a-şi potoli temporar foamea cu mâncare puţină. ♦ Spec. A înşela în dragoste pe cineva. – Lat. mentiri.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

MINŢÍT s.n. Faptul de a minţi. – V. minţi.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

A MINŢÍ mint 1. tranz. A induce în eroare (recurgând la minciuni); a face să ia un neadevăr drept adevăr; a înşela; a păcăli; a amăgi. 2. intranz. A spune minciuni; a fi mincinos; a amăgi. /<lat. mentiri
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

minţí (minţít, minţít), vb. – A spune minciuni. – Megl. mint, istr. mintu. Lat. mentĭre (Puşcariu 1088; Candrea-Dens., 1135; REW 5510), cf. it. mentire, prov., fr., cat., sp., port. mentir. Cf. minciună. – Der. neminţit, adj. (care nu a fost dezminţit nici contrazis); desminţi, vb. (a contrazice), format după fr. démentir; minţitor, adj. (mincinos), cuvînt rar, formaţie internă a rom., pe care REW 5511 o derivă din lat. mentitor.
(Dicţionarul etimologic român)

minţí vb., ind. prez. 1 sg. şi 3 pl. mint, imperf. 3 sg. minţeá; conj. prez. 3 sg. şi pl. míntă
(Dicţionar ortografic al limbii române)

minţít s. n.
(Dicţionar ortografic al limbii române)



Sinonime:
ŢINERE DE MÍNTE s. v. memorie.
(Dicţionar de sinonime)

MINŢÍ vb. 1. (fam. fig.) a se bărbieri. (Nu mai ~ atâta!) 2. (reg. şi fam.) a minciuni, (fam.) a tromboni. (Te rog să nu mă ~!) 3. v. înşela. (I-a ~ cu vorbe frumoase.)
(Dicţionar de sinonime)

MINŢÍT adj. v. fals, inautentic, inventat, mincinos, născocit, neadevărat, neau-tentic, neîntemeiat, nereal, plăsmuit, scornit.
(Dicţionar de sinonime)


Cuvinte care încep cu literele: mi min mint minti

Cuvinte se termină cu literele: it tit ntit intit