MÉNTĂ s.f. Numele mai multor plante erbacee (medicinale) din familia labiatelor, cu frunze dinţate şi cu flori puternic mirositoare; izmă (Mentha). ♢ Mentă creaţă = izmă creaţă. ♦ Bomboană (sau pastilă) de mentă = bomboană aromată cu esenţă extrasă din planta definită mai sus. [Var.: míntă s.f.] – Din sl. menta, lat. mentha, fr. menthe.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
MÍNTĂ s.f. v. mentă.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
MINŢÍ, mint, vb. IV. 1. Intranz. A face afirmaţii care denaturează în mod intenţionat adevărul, a spune minciuni. ♢ Expr. (Fam.) Minte de stinge (sau de stă soarele-n loc, de-ţi stă ceasul, de-ngheaţă apele), se spune despre un om foarte mincinos. 2. Tranz. A induce în eroare pe cineva; a înşela. ♢ Expr. A-şi minţi foamea = a-şi potoli temporar foamea cu mâncare puţină. ♦ Spec. A înşela în dragoste pe cineva. – Lat. mentiri.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
MÉNTĂ f. Plantă erbacee perenă, cu frunze peţiolate, acoperite cu peri, cu flori mici, trandafirii, şi cu miros plăcut, folosită în scopuri medicinale şi în calitate de condiment. [G.-D. mentei] /<sl. menta, lat. mentha, fr. menthe
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
A MINŢÍ mint 1. tranz. A induce în eroare (recurgând la minciuni); a face să ia un neadevăr drept adevăr; a înşela; a păcăli; a amăgi. 2. intranz. A spune minciuni; a fi mincinos; a amăgi. /<lat. mentiri
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
míntă (-te), s.f. – Plantă (Mentha piperita, Mentha cripsa). – Mr. mentă. Sl. męta, în loc de mętva (Miklosich, Slaw. Elem., 31; Byhan 319; Tiktin; Conev 44; Candrea; Berneker, II, 44). Mai puţin probabil der. din lat. menta (Koerting 6190; Puşcariu 1089), din gr. μίνθα (Diculescu, Elementele, 482) sau din mag. menta (Puşcariu, Dacor., VII, 117). E dubletul lui mentă, s.f., din fr. menthe.
(Dicţionarul etimologic român)
minţí (minţít, minţít), vb. – A spune minciuni. – Megl. mint, istr. mintu. Lat. mentĭre (Puşcariu 1088; Candrea-Dens., 1135; REW 5510), cf. it. mentire, prov., fr., cat., sp., port. mentir. Cf. minciună. – Der. neminţit, adj. (care nu a fost dezminţit nici contrazis); desminţi, vb. (a contrazice), format după fr. démentir; minţitor, adj. (mincinos), cuvînt rar, formaţie internă a rom., pe care REW 5511 o derivă din lat. mentitor.
(Dicţionarul etimologic român)
MÉNTĂ s.f. Plantă din familia labiatelor, ale cărei frunze conţin un ulei bogat în mentol; (pop.) izmă. [Var. mintă s.f. / < lat. mentha, cf. fr. menthe].
(Dicţionar de neologisme)
MÍNTĂ s.f. v. mentă.
(Dicţionar de neologisme)
méntă s. f., g.-d. art. méntei
(Dicţionar ortografic al limbii române)
minţí vb., ind. prez. 1 sg. şi 3 pl. mint, imperf. 3 sg. minţeá; conj. prez. 3 sg. şi pl. míntă
(Dicţionar ortografic al limbii române)
Sinonime:
ŢINERE DE MÍNTE s. v. memorie.
(Dicţionar de sinonime)
MINTĂ-TURCEÁSCĂ s. v. melisă, roiniţă.
(Dicţionar de sinonime)
MÉNTĂ s. 1. v. izmă. 2. (Mentha silvestris) izmă, (reg.) voieştniţă. 3. menta broaştei v. izma broaştei; mentă creaţă v. izmă creaţă.
(Dicţionar de sinonime)
MINTA-MÂŢEI s. v. cătuşnică.
(Dicţionar de sinonime)
MINTA LÂNGÓRII s. v. izma broaştei, menta broaştei.
(Dicţionar de sinonime)
MINŢÍ vb. 1. (fam. fig.) a se bărbieri. (Nu mai ~ atâta!) 2. (reg. şi fam.) a minciuni, (fam.) a tromboni. (Te rog să nu mă ~!) 3. v. înşela. (I-a ~ cu vorbe frumoase.)
(Dicţionar de sinonime)
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
MÍNTĂ s.f. v. mentă.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
MÉNTĂ f. Plantă erbacee perenă, cu frunze peţiolate, acoperite cu peri, cu flori mici, trandafirii, şi cu miros plăcut, folosită în scopuri medicinale şi în calitate de condiment. [G.-D. mentei] /<sl. menta, lat. mentha, fr. menthe
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
A MINŢÍ mint 1. tranz. A induce în eroare (recurgând la minciuni); a face să ia un neadevăr drept adevăr; a înşela; a păcăli; a amăgi. 2. intranz. A spune minciuni; a fi mincinos; a amăgi. /<lat. mentiri
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
míntă (-te), s.f. – Plantă (Mentha piperita, Mentha cripsa). – Mr. mentă. Sl. męta, în loc de mętva (Miklosich, Slaw. Elem., 31; Byhan 319; Tiktin; Conev 44; Candrea; Berneker, II, 44). Mai puţin probabil der. din lat. menta (Koerting 6190; Puşcariu 1089), din gr. μίνθα (Diculescu, Elementele, 482) sau din mag. menta (Puşcariu, Dacor., VII, 117). E dubletul lui mentă, s.f., din fr. menthe.
(Dicţionarul etimologic român)
minţí (minţít, minţít), vb. – A spune minciuni. – Megl. mint, istr. mintu. Lat. mentĭre (Puşcariu 1088; Candrea-Dens., 1135; REW 5510), cf. it. mentire, prov., fr., cat., sp., port. mentir. Cf. minciună. – Der. neminţit, adj. (care nu a fost dezminţit nici contrazis); desminţi, vb. (a contrazice), format după fr. démentir; minţitor, adj. (mincinos), cuvînt rar, formaţie internă a rom., pe care REW 5511 o derivă din lat. mentitor.
(Dicţionarul etimologic român)
MÉNTĂ s.f. Plantă din familia labiatelor, ale cărei frunze conţin un ulei bogat în mentol; (pop.) izmă. [Var. mintă s.f. / < lat. mentha, cf. fr. menthe].
(Dicţionar de neologisme)
MÍNTĂ s.f. v. mentă.
(Dicţionar de neologisme)
méntă s. f., g.-d. art. méntei
(Dicţionar ortografic al limbii române)
minţí vb., ind. prez. 1 sg. şi 3 pl. mint, imperf. 3 sg. minţeá; conj. prez. 3 sg. şi pl. míntă
(Dicţionar ortografic al limbii române)
Sinonime:
ŢINERE DE MÍNTE s. v. memorie.
(Dicţionar de sinonime)
MINTĂ-TURCEÁSCĂ s. v. melisă, roiniţă.
(Dicţionar de sinonime)
MÉNTĂ s. 1. v. izmă. 2. (Mentha silvestris) izmă, (reg.) voieştniţă. 3. menta broaştei v. izma broaştei; mentă creaţă v. izmă creaţă.
(Dicţionar de sinonime)
MINTA-MÂŢEI s. v. cătuşnică.
(Dicţionar de sinonime)
MINTA LÂNGÓRII s. v. izma broaştei, menta broaştei.
(Dicţionar de sinonime)
MINŢÍ vb. 1. (fam. fig.) a se bărbieri. (Nu mai ~ atâta!) 2. (reg. şi fam.) a minciuni, (fam.) a tromboni. (Te rog să nu mă ~!) 3. v. înşela. (I-a ~ cu vorbe frumoase.)
(Dicţionar de sinonime)