MÉNTĂ s.f. Numele mai multor plante erbacee (medicinale) din familia labiatelor, cu frunze dinţate şi cu flori puternic mirositoare; izmă (Mentha). ♢ Mentă creaţă = izmă creaţă. ♦ Bomboană (sau pastilă) de mentă = bomboană aromată cu esenţă extrasă din planta definită mai sus. [Var.: míntă s.f.] – Din sl. menta, lat. mentha, fr. menthe.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
MÍNTĂ s.f. v. mentă.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
MÍNTE, minţi, s.f. 1. Facultatea de a gândi, de a judeca, de a înţelege; raţiune, intelect. ♢ Loc. adj. Cu minte = cu judecată normală, sănătoasă; p. ext. înţelept. ♢ Loc. adj. şi adv. Fără (de) minte = nebun; nesocotit, nesăbuit. ♢ Expr. Ieşit din minţi = nebun; care şi-a pierdut cumpătul. A-şi ieşi din minţi = a înnebuni; a-şi pierde cumpătul. Întreg (sau zdravăn etc.) la minte = cu judecată normală, sănătoasă. A fi în toate minţile = a fi în deplinătatea facultăţilor mintale; a fi matur. A-şi pierde minţile (sau mintea) sau a nu fi în toate minţile = a înnebuni sau a fi nebun. A învăţa pe cineva minte = a pedepsi pe cineva pentru a-l face să fie mai cu judecată. A se frământa cu mintea sau a-şi frământa mintea (sau minţile) = a se gândi mult, a-şi bate capul. A-şi aduna minţile = a nu mai fi distrat, a se concentra. A-i sta (cuiva) mintea în loc, se spune când cineva rămâne uluit şi nu mai ştie ce să facă sau ce să zică. ♦ Gând, cuget; imaginaţie; memorie. ♢ Expr. A-i veni cineva în minte sau a-i trece, a-i da, a-i trăsni cuiva ceva prin minte = a se gândi (dintr-o dată) la cineva sau la ceva. A fi dus cu mintea (sau cu minţile) = a fi cufundat în gânduri. A avea (pe cineva sau ceva) în minte = a) a fi preocupat (de cineva sau de ceva); b) a avea intenţia să facă ceva. 2. Judecată sănătoasă, mod just de a raţiona; înţelepciune, chibzuinţă. ♢ Expr. A-i veni (cuiva) minţile acasă (sau la loc, la cap) sau a-şi băga minţile în cap = a deveni mai înţelept, mai chibzuit; a se cuminţi. A-şi pune mintea cu cineva = a lua în serios pe cineva (care nu merită). A-i lua (sau a-i suci, a-i fura) cuiva mintea (sau minţile) = a face pe cineva să-şi piardă judecata, să nu mai ştie ce face. A scoate pe cineva din minţi = a) a face pe cineva să-şi piardă judecata sănătoasă, a-l zăpăci; b) a enerva la culme, a mânia. ♦ Inteligenţă, isteţime, iscusinţă. ♢ Expr. A ajunge (sau a cădea, a fi etc.) în mintea copiilor = a avea judecata slăbită (din cauza bătrâneţii). La mintea omului (sau a cocoşului) = uşor de înţeles, clar. 3. Imaginaţie, fantezie. – Lat. mens, -ntis.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
MINŢÍ, mint, vb. IV. 1. Intranz. A face afirmaţii care denaturează în mod intenţionat adevărul, a spune minciuni. ♢ Expr. (Fam.) Minte de stinge (sau de stă soarele-n loc, de-ţi stă ceasul, de-ngheaţă apele), se spune despre un om foarte mincinos. 2. Tranz. A induce în eroare pe cineva; a înşela. ♢ Expr. A-şi minţi foamea = a-şi potoli temporar foamea cu mâncare puţină. ♦ Spec. A înşela în dragoste pe cineva. – Lat. mentiri.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
MÉNTĂ f. Plantă erbacee perenă, cu frunze peţiolate, acoperite cu peri, cu flori mici, trandafirii, şi cu miros plăcut, folosită în scopuri medicinale şi în calitate de condiment. [G.-D. mentei] /<sl. menta, lat. mentha, fr. menthe
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
MÍN//TE ~ţi f. 1) Facultate a omului de a gândi şi de a înţelege sensul şi legătura fenomenelor; intelect; judecată; raţiune. ♢ Cu ~ cu judecată sănătoasă; înţelept. Fără (de) ~ lipsit de raţiune; nebun. A-şi ieşi din ~ţi a-şi pierde cumpătul; a înnebuni. A învăţa pe cineva ~ a dojeni pe cineva cu asprime. A-şi frământa ~tea (sau ~ţile) a se gândi mult la ceva; a-şi bate capul. A-i sta cuiva ~tea în loc a rămâne uimit, uluit. La ~tea omului (sau a cocoşului) pe înţelesul oricui; de la sine înţeles. În toată ~tea (sau cu ~tea întreagă) cu raţiunea sănătoasă. A prinde la ~ a dobândi mai multă experienţă; a se face mai înţelept. A-şi pune ~tea cu cineva a lua în serios pe cineva care nu merită. 2) fig. Individ ca fiinţă naţională. ~ sănătoasă. 3) Facultate a creierului care permite conservarea, recunoaşterea şi reproducerea în conştiinţă a experienţei din trecut (fapte, evenimente, senzaţii, cunoştinţe etc.); memorie. ♢ A avea în ~ a păstra în memorie. A ţine ~ a nu uita. 4) Judecată sănătoasă; cap. ♢ A-l (a nu-l) ajunge (sau a-l (a nu-l) duce) ~tea a avea (a nu avea) destulă înţelepciune. Fără (de) ~ (sau ~ţi) lipsit de judecată, de înţelepciune. 5) rar Capacitate a omului de a-şi închipui ceva; închipuire. A-i răsări ceva în ~. [G.-D. minţii] /<lat. mens, ~ntis
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
A MINŢÍ mint 1. tranz. A induce în eroare (recurgând la minciuni); a face să ia un neadevăr drept adevăr; a înşela; a păcăli; a amăgi. 2. intranz. A spune minciuni; a fi mincinos; a amăgi. /<lat. mentiri
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
míntă (-te), s.f. – Plantă (Mentha piperita, Mentha cripsa). – Mr. mentă. Sl. męta, în loc de mętva (Miklosich, Slaw. Elem., 31; Byhan 319; Tiktin; Conev 44; Candrea; Berneker, II, 44). Mai puţin probabil der. din lat. menta (Koerting 6190; Puşcariu 1089), din gr. μίνθα (Diculescu, Elementele, 482) sau din mag. menta (Puşcariu, Dacor., VII, 117). E dubletul lui mentă, s.f., din fr. menthe.
(Dicţionarul etimologic român)
mínte (mínţi), s.f. – Înţelegere, spirit, inteligenţă, raţiune. – Mr. minte, megl. minti. Lat. mentem (Puşcariu 1090; Candrea-Dens., 1132; REW 5496), cf. alb. mënt (Philippide, II, 647), it., sp., port. mente, prov., fr., cat. ment. – Der. mintos, adj. (inteligent, înţelept, cu minte); aminte, adv. (în minte, în memorie), mr. aminte; aminti, vb. (a-şi aduce în memorie; a menţiona); amintire, s.f. (aducere-aminte; memorie); amintitor, adj. (care aminteşte); cuminte, adj. (înţelept, agil, prudent, avizat), cu prep. cu; cuminţi, vb. (a fi cuminte); cuminţenie (var. cuminţie), s.f. (prudenţă, înţelepciune, înţelegere); mintesc, adj. (înv., mintal); cuminţesc, adj. (înţelept).
(Dicţionarul etimologic român)
minţí (minţít, minţít), vb. – A spune minciuni. – Megl. mint, istr. mintu. Lat. mentĭre (Puşcariu 1088; Candrea-Dens., 1135; REW 5510), cf. it. mentire, prov., fr., cat., sp., port. mentir. Cf. minciună. – Der. neminţit, adj. (care nu a fost dezminţit nici contrazis); desminţi, vb. (a contrazice), format după fr. démentir; minţitor, adj. (mincinos), cuvînt rar, formaţie internă a rom., pe care REW 5511 o derivă din lat. mentitor.
(Dicţionarul etimologic român)
MÉNTĂ s.f. Plantă din familia labiatelor, ale cărei frunze conţin un ulei bogat în mentol; (pop.) izmă. [Var. mintă s.f. / < lat. mentha, cf. fr. menthe].
(Dicţionar de neologisme)
MÍNTĂ s.f. v. mentă.
(Dicţionar de neologisme)
méntă s. f., g.-d. art. méntei
(Dicţionar ortografic al limbii române)
mínte s. f., g.-d. art. mínţii; pl. minţi
(Dicţionar ortografic al limbii române)
minţí vb., ind. prez. 1 sg. şi 3 pl. mint, imperf. 3 sg. minţeá; conj. prez. 3 sg. şi pl. míntă
(Dicţionar ortografic al limbii române)
Sinonime:
ŢINERE DE MÍNTE s. v. memorie.
(Dicţionar de sinonime)
MINTĂ-TURCEÁSCĂ s. v. melisă, roiniţă.
(Dicţionar de sinonime)
MÉNTĂ s. 1. v. izmă. 2. (Mentha silvestris) izmă, (reg.) voieştniţă. 3. menta broaştei v. izma broaştei; mentă creaţă v. izmă creaţă.
(Dicţionar de sinonime)
MINTA-MÂŢEI s. v. cătuşnică.
(Dicţionar de sinonime)
MINTA LÂNGÓRII s. v. izma broaştei, menta broaştei.
(Dicţionar de sinonime)
MÍNTE s. 1. gând, raţiune. (Când cu ~ n-ai gândit.) 2. deşteptăciune, intelect v. inteligenţă. 3. cuget, gândire, intelect, judecată, raţiune, spirit. (Operă a ~ţii.) 4. v. judecată. 5. judecată, raţiune, (rar) cunoştinţă, (pop. şi fam.) glagore, (înv.) rezon. (O ~ normală n-ar fi făcut asta.) 6. judecată, raţionament, raţiune, (înv.) socoată, socoteală, socotinţă. (Iată o ~ sănătoasă!) 7. v. chibzuială. 8. v. amintire.
(Dicţionar de sinonime)
MÍNTE s. v. carte, cultură, cunoştinţe, instrucţie, învăţătură, pregătire, studii.
(Dicţionar de sinonime)
MINŢÍ vb. 1. (fam. fig.) a se bărbieri. (Nu mai ~ atâta!) 2. (reg. şi fam.) a minciuni, (fam.) a tromboni. (Te rog să nu mă ~!) 3. v. înşela. (I-a ~ cu vorbe frumoase.)
(Dicţionar de sinonime)
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
MÍNTĂ s.f. v. mentă.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
MINŢÍ, mint, vb. IV. 1. Intranz. A face afirmaţii care denaturează în mod intenţionat adevărul, a spune minciuni. ♢ Expr. (Fam.) Minte de stinge (sau de stă soarele-n loc, de-ţi stă ceasul, de-ngheaţă apele), se spune despre un om foarte mincinos. 2. Tranz. A induce în eroare pe cineva; a înşela. ♢ Expr. A-şi minţi foamea = a-şi potoli temporar foamea cu mâncare puţină. ♦ Spec. A înşela în dragoste pe cineva. – Lat. mentiri.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
MÉNTĂ f. Plantă erbacee perenă, cu frunze peţiolate, acoperite cu peri, cu flori mici, trandafirii, şi cu miros plăcut, folosită în scopuri medicinale şi în calitate de condiment. [G.-D. mentei] /<sl. menta, lat. mentha, fr. menthe
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
MÍN//TE ~ţi f. 1) Facultate a omului de a gândi şi de a înţelege sensul şi legătura fenomenelor; intelect; judecată; raţiune. ♢ Cu ~ cu judecată sănătoasă; înţelept. Fără (de) ~ lipsit de raţiune; nebun. A-şi ieşi din ~ţi a-şi pierde cumpătul; a înnebuni. A învăţa pe cineva ~ a dojeni pe cineva cu asprime. A-şi frământa ~tea (sau ~ţile) a se gândi mult la ceva; a-şi bate capul. A-i sta cuiva ~tea în loc a rămâne uimit, uluit. La ~tea omului (sau a cocoşului) pe înţelesul oricui; de la sine înţeles. În toată ~tea (sau cu ~tea întreagă) cu raţiunea sănătoasă. A prinde la ~ a dobândi mai multă experienţă; a se face mai înţelept. A-şi pune ~tea cu cineva a lua în serios pe cineva care nu merită. 2) fig. Individ ca fiinţă naţională. ~ sănătoasă. 3) Facultate a creierului care permite conservarea, recunoaşterea şi reproducerea în conştiinţă a experienţei din trecut (fapte, evenimente, senzaţii, cunoştinţe etc.); memorie. ♢ A avea în ~ a păstra în memorie. A ţine ~ a nu uita. 4) Judecată sănătoasă; cap. ♢ A-l (a nu-l) ajunge (sau a-l (a nu-l) duce) ~tea a avea (a nu avea) destulă înţelepciune. Fără (de) ~ (sau ~ţi) lipsit de judecată, de înţelepciune. 5) rar Capacitate a omului de a-şi închipui ceva; închipuire. A-i răsări ceva în ~. [G.-D. minţii] /<lat. mens, ~ntis
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
A MINŢÍ mint 1. tranz. A induce în eroare (recurgând la minciuni); a face să ia un neadevăr drept adevăr; a înşela; a păcăli; a amăgi. 2. intranz. A spune minciuni; a fi mincinos; a amăgi. /<lat. mentiri
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)
míntă (-te), s.f. – Plantă (Mentha piperita, Mentha cripsa). – Mr. mentă. Sl. męta, în loc de mętva (Miklosich, Slaw. Elem., 31; Byhan 319; Tiktin; Conev 44; Candrea; Berneker, II, 44). Mai puţin probabil der. din lat. menta (Koerting 6190; Puşcariu 1089), din gr. μίνθα (Diculescu, Elementele, 482) sau din mag. menta (Puşcariu, Dacor., VII, 117). E dubletul lui mentă, s.f., din fr. menthe.
(Dicţionarul etimologic român)
mínte (mínţi), s.f. – Înţelegere, spirit, inteligenţă, raţiune. – Mr. minte, megl. minti. Lat. mentem (Puşcariu 1090; Candrea-Dens., 1132; REW 5496), cf. alb. mënt (Philippide, II, 647), it., sp., port. mente, prov., fr., cat. ment. – Der. mintos, adj. (inteligent, înţelept, cu minte); aminte, adv. (în minte, în memorie), mr. aminte; aminti, vb. (a-şi aduce în memorie; a menţiona); amintire, s.f. (aducere-aminte; memorie); amintitor, adj. (care aminteşte); cuminte, adj. (înţelept, agil, prudent, avizat), cu prep. cu; cuminţi, vb. (a fi cuminte); cuminţenie (var. cuminţie), s.f. (prudenţă, înţelepciune, înţelegere); mintesc, adj. (înv., mintal); cuminţesc, adj. (înţelept).
(Dicţionarul etimologic român)
minţí (minţít, minţít), vb. – A spune minciuni. – Megl. mint, istr. mintu. Lat. mentĭre (Puşcariu 1088; Candrea-Dens., 1135; REW 5510), cf. it. mentire, prov., fr., cat., sp., port. mentir. Cf. minciună. – Der. neminţit, adj. (care nu a fost dezminţit nici contrazis); desminţi, vb. (a contrazice), format după fr. démentir; minţitor, adj. (mincinos), cuvînt rar, formaţie internă a rom., pe care REW 5511 o derivă din lat. mentitor.
(Dicţionarul etimologic român)
MÉNTĂ s.f. Plantă din familia labiatelor, ale cărei frunze conţin un ulei bogat în mentol; (pop.) izmă. [Var. mintă s.f. / < lat. mentha, cf. fr. menthe].
(Dicţionar de neologisme)
MÍNTĂ s.f. v. mentă.
(Dicţionar de neologisme)
méntă s. f., g.-d. art. méntei
(Dicţionar ortografic al limbii române)
mínte s. f., g.-d. art. mínţii; pl. minţi
(Dicţionar ortografic al limbii române)
minţí vb., ind. prez. 1 sg. şi 3 pl. mint, imperf. 3 sg. minţeá; conj. prez. 3 sg. şi pl. míntă
(Dicţionar ortografic al limbii române)
Sinonime:
ŢINERE DE MÍNTE s. v. memorie.
(Dicţionar de sinonime)
MINTĂ-TURCEÁSCĂ s. v. melisă, roiniţă.
(Dicţionar de sinonime)
MÉNTĂ s. 1. v. izmă. 2. (Mentha silvestris) izmă, (reg.) voieştniţă. 3. menta broaştei v. izma broaştei; mentă creaţă v. izmă creaţă.
(Dicţionar de sinonime)
MINTA-MÂŢEI s. v. cătuşnică.
(Dicţionar de sinonime)
MINTA LÂNGÓRII s. v. izma broaştei, menta broaştei.
(Dicţionar de sinonime)
MÍNTE s. 1. gând, raţiune. (Când cu ~ n-ai gândit.) 2. deşteptăciune, intelect v. inteligenţă. 3. cuget, gândire, intelect, judecată, raţiune, spirit. (Operă a ~ţii.) 4. v. judecată. 5. judecată, raţiune, (rar) cunoştinţă, (pop. şi fam.) glagore, (înv.) rezon. (O ~ normală n-ar fi făcut asta.) 6. judecată, raţionament, raţiune, (înv.) socoată, socoteală, socotinţă. (Iată o ~ sănătoasă!) 7. v. chibzuială. 8. v. amintire.
(Dicţionar de sinonime)
MÍNTE s. v. carte, cultură, cunoştinţe, instrucţie, învăţătură, pregătire, studii.
(Dicţionar de sinonime)
MINŢÍ vb. 1. (fam. fig.) a se bărbieri. (Nu mai ~ atâta!) 2. (reg. şi fam.) a minciuni, (fam.) a tromboni. (Te rog să nu mă ~!) 3. v. înşela. (I-a ~ cu vorbe frumoase.)
(Dicţionar de sinonime)