miruit

MIRU͹, miruiesc, vb. IV. Tranz. 1. A unge pe credincioşi cu mir² (pe frunte). 2. A consfinţi în funcţie un domnitor, un cleric etc., ungându-i fruntea cu mir². ♦ P. gener. (Fam.) A numi într-o funcţie (importantă). 3. Fig. (Fam.) A lovi pe cineva la cap; p. ext. a omorî. [Prez. ind. şi: mírui] – Din sl. mirovati.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

MIRUͲ, miruiesc, vb. IV. Tranz. (Înv. şi reg.) A câştiga; a strânge, a agonisi. – Din magh. nyerni.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

MIRUÍT¹s.n. Faptul de a mirui¹; miruială. – V. mirui¹.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

MIRUÍT², -Ă, miruiţi, -te, adj. Care a fost uns cu mir². – V. mirui¹.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

A MIRU//Í ~iésc tranz. 1) rel. (credincioşi) A unge cu mir pe frunte. 2) (clerici, domnitori) A supune ritualului de consfinţire în funcţie. 3) fig. fam. A lovi puternic drept în frunte. /<sl. mirovati
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

miruí (-uésc, miruít), vb. – (Trans.) A cîştiga, a profita. – Var. merui. Mag. nyerni (Cihac, II, 515). – Der. mirişug, s.n. (Trans., cîştig, profit, utilitate), din mag. nyeréség.
(Dicţionarul etimologic român)

miruí (a unge cu mir, a câştiga) vb., ind. prez. 1 sg. şi 3 pl. miruiésc, imperf. 3 sg. miruiá; conj. prez. 3 sg. şi pl. miruiáscă
(Dicţionar ortografic al limbii române)

miruít s. n.
(Dicţionar ortografic al limbii române)

---

Sinonime:
MIRUÍ vb. a unge, (înv.) a pomăzui. (L-a ~ domn, mitropolit.)
(Dicţionar de sinonime)

MIRUÍ vb. v. acumula, aduna, agonisi, câş-tiga, cuceri, dobândi, economisi, face, obţine, realiza, repurta, strânge.
(Dicţionar de sinonime)

MIRUÍT s. 1. v. miruire. 2. v. miruire.
(Dicţionar de sinonime)