moț dex - definiţie, sinonime, conjugare
MOŢ1, moţuri, s.n. 1. Şuviţă de păr (mai lung şi mai des) din frunte sau din creştetul capului (la oameni şi la animale). ♢ Expr. (Fam.) (A fi) cu moţ (în frunte) sau mai cu moţ = (a se socoti) cu vază, mai deosebit, mai iscusit, mai grozav. A spune lucrurile cu moţ = a exagera, a înflori ceva. Moţ şi el = se spune când cineva intervine (nechemat) într-o discuţie. A lua (pe cineva) de moţ = a trage de păr. ♦ Şuviţă de păr legată cu o panglică; p. ext. panglica cu care se leagă această şuviţă. ♦ (Mai ales la pl., în forma moaţe) Şuviţă de păr răsucită pe un şiret, o hârtie, o cârpă etc. pentru a se încreţi; p. ext. şiret, cârpă, hârtie etc. folosită în acest scop; bigudiu. 2. Smoc de pene de pe capul unor păsări. 3. Panaş, ciucure confecţionat din diferite materiale, care se atârnă la fes, scufie, căciuliţă etc. 4. Pielea roşie-albăstruie de pe capul curcanului, care atârnă în jos; creastă. ♢ Compus: moţul-curcanului = a) plantă erbacee mare cu flori roşii, roz sau albe în formă de spice care atârnă în jos (Polygonum orientale); b) plantă erbacee cu flori roşii, mici, aşezate în spice lungi, care atârnă ca o coadă (Amaranthus caudatus). 5. Nume dat unor inflorescenţe. 6. (Reg.) Plantă acvatică cu flori verzui, unite în spic, care ies la suprafaţa apei (Potamogeton perfoliatus). 7. Partea superioară, ascuţită, prelungită sau bulbucată, a unor lucruri; vârf. [Pl. şi: moaţe.] – Et. nec.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

MOŢ2, MOÁŢĂ, moţi, moaţe, s.m. şi f. Român din Munţii Apuseni; moţogan. – Cf. m o ţ1.
(Dicţionarul explicativ al limbii române)

MOŢ1 móţuri n. 1) Smoc de fire din frunte sau din creştetul capului. ♢ A lua (sau a apuca) de ~ pe cineva a trage de păr pe cineva; a părui. 2) Smoc de pene de pe capul unor păsări. 3) Pielea roşie de pe capul curcanului care atârnă ca un ciucure. ♢ ~ul curcanului plantă erbacee ornamentală cu flori purpurii, grupate în spice lungi. 4) Ciucure confecţionat din diferite materiale, care se atârnă la căciuliţe, bonete, fesuri etc. 5) Parte proeminentă (ascuţită) a unui lucru. /Orig. nec.
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

MOŢ2 moáţe n. 1) Tub special (din hârtie sau din metal) în jurul căruia se răsuceşte o şuviţă de păr pentru a o ondula; bigudiu. 2) Şuviţă răsucită în acest fel. /Orig. nec.
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

MOŢ3 ~i m. Nume dat românilor din Munţii Apuseni. /cf. moţ
(Noul dicţionar explicativ al limbii române)

moţ (moáţe), s.n. – Vîrf, smoc, panaş. – Var. (pl.) moţuri. Creaţie expresivă, pusă în legătură cu mot-, ca boţ faţă de bot. Intenţia expresivă pare să fie cea de „obiect care se balansează”, cf. moţăi, bîţ, fîţ. I s-a atribuit o origine dacică (Hasdeu, Col. lui Traian, 1876, 32), sau din sl. motŭ „smoc” (Tiktin; Byck-Graur; după această ipoteză, ţ s-ar explica prin pl. moţi, care nu apare). Der. moţa, vb. (a da formă de vîrf); moţat, adj. (cu moţ; încrezut, fudul); moţoc, s.n. (vîrf, conci, nod de păr); moţochină, s.f. (vîrf; nod; umflătură, tumoare); moţăi, vb. (a da din cap, a mişca din cap; a dormita), a cărui relaţie cu moţ apare evident (Tiktin; Candrea); moţăială, s.f. (dormitare, balansare; toropeală, somnolenţă); moţăilă, s.m. (somnoros); moţăitură, s.f. (picoteală); muţuţui, s.m. (Banat, creştet, vîrf); muţuţuiat, adj. (Banat, clonţos, ţuguiat). – Din rom. provine bg. moc (Capidan, Raporturile, 227). – Cf. mot-.
(Dicţionarul etimologic român)

mot- Rădăcină expresivă care arată ideea de „măciulie” sau de „obiect rotund” în general. Creaţie spontană, cf. bot. – Der. motan, s.m. (pisoi, cotoi), pentru al cărui semantism cf. sp. morro (de la mîţă, după Cihac, II, 204; de la un lat. *maritanŭs, după Creţu 338; imitator al glasului pisicii, după Tiktin; de la motoc cu schimb de suf., după Candrea şi Scriban); motîntan (var. motîntoc), s.m. (nătăfleţ); motoc, s.m. (motan), pe care Cihac, II, 189 îl confundă cu motcă, cf. cotoc (după Iordan, Dift., 214 şi Scriban, din rut., rus. motok, dim. de la mot „fuior”); motocel, s.m. (pisoi; minge, moţ; plantă); moţochină, s.f. (baros, ciocan); moţochinos, adj. (căpăţînos); motocol, s.n. (Bucov., minge); mototol, s.n. (minge; ghemotoc; nătăfleţ); mototoli, vb. (a boţi, a cocoloşi); motofleaşcă, s.f. (Arg., gură, plisc); motolog, s.m. (tont, nătăfleţ); motoflete, s.m. (tont, nătărău); motoşcă (var. motoaşcă, motîlcă, modîlcă), s.f. (minge,; umflătură), ultimele var., probabil prin încrucişare cu gîlcă; motroaşcă, s.f. (Trans., umflătură); motroc, s.m. (Trans., prost): motrună, s.f. (Mold., femeie încotoşmănată, varietate de pere şi de prune), pe care Scriban îl leagă în mod echivoc de lat. matrona; motocoşi, vb. (Trans., a boţi, a răvăşi, a perturba); motroşi (var. mitroşi, mătrăşi), vb. (a zvîrli în dezordine; a se strica; a şterpeli, a fura). Legăturile încercate între aceste cuvinte şi termeni străini nu sînt concludente: mototol, legat de sl. motati sę „ a se agita” (Cihac, II, 189) sau motati „a depăna” (Tiktin); motîlcă, cu bg. motaja „a depăna” (Conev 97). Pentru motîlcă, cf. motîrcă, metearcă. Cf. moţ, moacă, morman, mozoc, mont.
(Dicţionarul etimologic român)

moţ (persoană) s. m., pl. moţi
(Dicţionar ortografic al limbii române)

moţ (şuviţă de păr, smoc de pene, ciucure, vârf) s. n., pl. móţuri
(Dicţionar ortografic al limbii române)

moţ (fundă în cap, bigudiu rudimentar) s. n., pl. moáţe
(Dicţionar ortografic al limbii române)

móţul-curcánului (bot.) s. n.
(Dicţionar ortografic al limbii române)



Sinonime:
MOŢ s. 1. (reg.) moţoc, moţochină, (Transilv., Mold. şi Bucov.) cucui, (prin vestul Transilv.) pup, (prin Transilv. şi Ban.) pupui, (Mold.) ţuluc. (~ de pene, de păr.) 2. (BOT.) moţul-curcanului = a) (Polygonum orientale) = (reg.) creasta-cocoşului, nasul-curcanului; b) (Amaranthus angustifolius) ştir.
(Dicţionar de sinonime)

MOŢ s. (reg.) moţogan. (~ din Apuseni.)
(Dicţionar de sinonime)

MOŢ s. v. inflorescenţă, matcă, matiţă.
(Dicţionar de sinonime)

MOŢUL-CURCÁNULUI s. v. busuioc-roşu, răculeţ.
(Dicţionar de sinonime)


Cuvinte care încep cu literele: mo

Cuvinte se termină cu literele: ot